Category Archives: Fragmente

Fragment “Îngeri de gheață”

Ingeri de gheata_cmyk

Asculta forfota din oraș prin crăpătura ușii de lemn. Nu intrase nimeni în depozitul vechi de când se ascunseseră acolo. Nici măcar nu observaseră că nu mai era încuiat.

Anna se așeză pe o cutie și își aranjă pelerina. În ultimele luni fugiseră dintr-un colț al lumii în celălalt, atenți la fiecare mișcare din jur.

– Nu mai putem să continuăm așa. Va trebui să alegem o tabără până la urmă. Lyda e în stare să ne omoare, iar strigoii… Ei bine, să fim sinceri, nu sunt o alegere atât de înțeleaptă, mai ales când ea e acolo.

Dymas nu clipi în timp ce ea vorbea. Aștepta ca farurile mașinii care oprise pe stradă să se stingă. Șoferul nu putea să îl observe de la volan, însă era convins că ochii lui roșii străluceau în bătaia luminii puternice.

– Trebuie să facem ceva, Dymas. Chiar dacă tu nu vrei asta, eu nu-mi doresc să ajung cină pentru unul ca Dragoș.

Motorul se opri și un bărbat mărunțel coborî din mașină. Imediat ce intră în casă, luminile de la parter se aprinseră.

Nu rezolvi nimic dacă nu-mi vorbești, pentru că pot să găsesc răspunsul și singură.

Dymas zâmbi când începu să fredoneze în minte un colind german, îndepărtând toate gândurile sale pentru viitor. Anna se încordă când întâlni versurile plictisitoare și lipsite de înțeles. Știa ce încerca să facă, așa că așteptă ca el să se oprească. După câteva minute, pentru doar o clipă, întâlni un fragment din planul care tocmai căpăta viață în mintea lui.

– E nebunie curată ce vrei să faci, dar cred că s-ar putea să meargă.

– E singura noastră șansă, îi răspunse el într-un târziu.

Anna socoti anii care trecuseră de când îl văzuseră ultima oară. Mult prea mult pentru ce aveau ei nevoie.

Nu poți să dai buzna în viața unei persoane despre care nu mai știi nimic de secole. E ca și cum ai încerca să te împrietenești pentru prima oară cu ea.

Dymas se întristă. Pierduse un prieten bun în disputa dintre rasele lor. Nici nu mai știa de câte ori încălcase regulile înainte ca zidul să se înalțe între ei. De prea multe ori, până când limitele se prăbușiseră, iar haosul se instalase. Însă adesea se gândea la el, dacă reușise să scape cu viață în acea zi. Îi lipseau sfaturile lui, așa cum acele timpuri îl chinuiau mereu.

– Și de unde vrei să pornești? S-ar fi putut ascunde oriunde, iar Felix nu a vrut să-ți spună unde e acum.

Dymas se întoarse și îi făcu semn să tacă. Se ascunseră în spatele frigiderelor și formară un turn din cutiile de metal care erau aruncate pe podea. Umbrele de la lumina lanternelor apărură îndată pe perete, la câțiva centimetri de capetele lor. Ușa se deschise cu un scârțâit îngrozitor și cinci băieți intrară strigând. Puseră sticlele de bere pe masa de lemn și șterseră praful de pe scaune cu mâneca jachetelor. Dymas îi spiona din spatele încăperii, în timp ce Anna căuta o cale de scăpare.

Ai spus că nu o să vină nimeni aici. Și, ce să vezi, niște puștani fără minte s-au gândit că ăsta e locul cel mai potrivit ca să bea până ajung în comă alcoolică. Dacă au și droguri cu ei, eu am plecat. Nu mai are nimeni respect pentru oamenii morți?

Anna făcu ochii cât cepele când brichetele aprinseră țigările din foiță. În câteva secunde, fumul învălui întreg spațiul.

Drace, chestiile astea chiar put, se plânse Anna.

Dymas o rugă să se potolească și încercă să descifreze ceva din gălăgia înnebunitoare. Deja goliseră trei doze de bere, iar alte șapte îi așteptau pe podea. Îi măsură din cap până-n picioare, convins că la tona de alcool pe care o aduseseră aveau să se amețească bine.

– Copii idioți.

Unul dintre băieți săltă capul și îi rugă pe ceilalți să tacă. Se uită nepăsător în spatele lui, și când înțelese că nu era nimeni, începu să râdă.

– Ce-ai pățit, mă’? Deja te-ai pilit?

Dymas o fulgeră pe Anna cu privirea, ordonându-i să nu mai comenteze până când aveau să rămână singuri. Deși, după veselia care se iscase în depozit, aveau să aștepte ceva.

***

– Un sac de box? În curând ce o să mă pui să fac? Să mă dau cu tiroliana?

Andrei îi puse mănușile de piele și începu să le strângă pe încheieturi, fără să o privească. Natalia înțelese că nu îi va răspunde la niciuna din întrebările cu care ar fi putut să îl streseze o zi întreagă, așa că se uită la sacul care era atârnat de tavan. Îl mai văzuse doar la televizor, în filme, dar niciodată nu avusese ocazia să îl atingă. Nu vedea ce legătură avea boxul cu antrenamentele ei de supraviețuire în lumea unor nemuritori, însă nu ar fi surprins-o să afle că Andrei inventa cele mai trăsnite tehnici pentru a o aduce la tăcere.

– Se poate și mai strâns de atât? Dacă da, o să rămân fără mâini.

Natalia se uită la mănușile care îi ascundeau degetele și oftă descurajată. Sperase la o zi liniștită, poate petrecută în seră, alături de animale, însă el îi schimbase planurile când o târâse către sala de antrenamente. Nu îi adresase niciun cuvânt tot drumul, chiar dacă ea protestase continuu.

– Vreau să fii atentă, pentru că nu vorbesc de două ori. Niciodată.

Natalia se puse de cealaltă parte a sacului, pregătită pentru cele mai nebunești cerințe.

– Nu sunt exagerat sau nebun dacă îți cer să faci asta. Boxul înseamnă concentrare și abilitate, iar vampirii nu sunt cele mai cinstite ființe de pe lumea asta. Să nu crezi că doar pentru că ești conducătoare înseamnă că nu trebuie să lupți fizic. Dacă vrei să trăiești, te lupți cu tot ce ai, până și cu firele de păr din cap.

Natalia încercă să își imagineze un asemenea scenariu, iar buzele i se curbară într-un zâmbet plin de ironie. Își reveni îndată când Andrei se încruntă.

Să știu să am câteva extensii la îndemână când o să mă trimită la război.

– Tehnici de luptă te-am tot învățat, iar acum vreau să văd cât de mult ai priceput. Începem cu un sac de box, după care… Vom vedea.

Când Andrei împinse sacul către ea, Natalia încercă să îl oprească cu pumnul, dar greutatea o lovi în stomac. Așteptă ca uraganul de critici să înceapă, dar Andrei rămase la fel de indiferent. Se întrebă dacă îi făcea plăcere să vadă cum greșea, ori era totul doar o procedură plictisitoare pentru el. I-ar fi plăcut să înțeleagă măcar o frântură din mintea lui, ca să știe la ce să aștepte în clipa următoare, dar gândurile lui erau mai încâlcite decât cel mai lung labirint din lume.

De un lucru era însă convinsă. Nu suporta nicio secundă în compania ei.

Natalia renunță la analiza comportamentului său și începu să lovească cu pumnii în sacul colorat. Își închipuise că loviturile ei îl vor face să se învârtă pe lanțul prins de cui, însă el rămase nemișcat.

– Dacă asta e tot ce poți, când o să-i dai unui vampir un pumn în față, mai repede îți rupi tu oasele decât să-l faci pe el să se clatine.

– Scuză-mă dacă nu sunt un roboțel inteligent și bine pregătit. Nu mi-au lăsat un manual de instrucțiuni în cazul în care ajung în lumea strigoilor când m-am născut.

Andrei apucă sacul cu palmele și îi ordonă să lovească cu toată forța de care era în stare. Natalia se supuse cerinței, imaginându-și că îl lovea în stomac sau în spate.

– Mai repede!

După primele cincizeci de lovituri, simți cum începea să capete mai multă forță. Apoi, după primele o sută, sacul prindea viață sub mișcările ei. Când în sfârșit se simțea pregătită să îl lovească fără ca Andrei să o ajute, ușile se deschiseră, iar Baltazar coborî scările care duceau în arenă.

– Bună ziua, Alteță. Îmi cer scuze pentru vizita neanunțată, dar am o problemă de lămurit cu Andrei.

Natalia observă nemulțumirea de pe chipul lui când se retrase. Baltazar îl apucă de umeri cât merseră aproape de ieșire, vorbind în șoaptă. Natalia îmbrățișă sacul, atentă la toate gesturile lipsite de control ale lui Andrei și la zâmbetul plin de satisfacție de pe buzele lui Baltazar. Știa că ei îl considerau trădătorul care le adusese probleme cu poporul, dar nu aveau dovezile suficiente pentru a-l acuza. Nu îl plăcuse niciodată, mai ales după cearta iscată la prima ei vizită în Strygorra, însă nu știa dacă o persoană care invoca legea strigoilor putea să lupte în cealaltă tabără.

Daryus a murit pentru că a fost capturat de propriul său popor. Au spus că el lucra pentru Baltazar, dar nu a oferit nicio informație despre asta. Dacă un comportament ciudat înseamnă să lucrezi pentru inamic, mai sunt destui suspecți pe listă.

Își dorea să scape de gândurile ciudate, dar erau prea multe lucruri neclare care o obligau să nu aibă încredere. Chiar dacă totul pornise de la discuția pe care o avusese cu Daryus în temniță, evenimentele din trecut păreau să coincidă cu ceea ce ea auzise.

Daryus l-a acuzat că are legături cu vampirii. Iar asta, dacă e adevărat, înseamnă doar un singur lucru. Care, din păcate, ar explica alte sute de amănunte, printre care și ura fără motiv pe care o simte. Antipatia, lipsa de respect, violența.

Nu vorbise cu nimeni despre ce credea, pentru că își dorea să fie doar o ipoteză fantastică, iar adevăratul vinovat să fie Baltazar. Dar adesea ajungea la concluzia că nevinovăția lui Andrei era o pură fantezie.

***

Degetele îi aluncau ușor pe materialul care îi acoperea brațele și umerii. Butonii cămășii erau argintii, cu două pietricele negre, iar pantalonii de stofă nu prezentau nicio urmă de deteriorare. Pantofii erau proaspăt lustruiți, la fel și mănușile de piele. Era deghizarea perfectă pentru lumea care îl găzduia de sute de ani. Printre ei, nu reprezenta niciun pericol, în afara momentelor în care acționa după regulile care îl transformaseră într-un demon al întunericului. În celelalte zile însă, era doar un bărbat putred de bogat, ce își trăia viața în singurătate.

Se privi în oglindă câteva secunde, știind deja ce avea să întâlnească. Un chip tânăr, lipsit de culoare și de viață, a cărui buze gustaseră moartea de prea multe ori. Era un ucigaș fără regrete, un suflet pierdut printre celelalte mii care își așteptau sfârșitul. La început, când sperase că poate exista o cale diferită pentru el, se întrebase dacă atâtea crime își aveau rostul. Dacă nu erau doar distrageri, o modalitate sadică de a pierde vremea, așteptând o minune. Minunea sosise, fără să schimbe nimic. Îl adâncise mai rău în prăpastia în care ajunsese din clipa în care devenise nemuritor. Iar speranța unei zile mai frumoase murise, înlocuită de disperare și suferință.

– Sunt pregătiți să vă însoțească.

Dragoș aranjă gulerul paltonului și luă bastonul sprijinit de marginea biroului. După ce Lyda plecase în grabă, aranjase mobilierul din încăpere în alt mod. Avea nevoie de un nou început, de lucruri care să îi distragă atenția de la filmul care se repeta neîncetat în mintea lui.

– Merg singur, Vladimir.

Vladimir rămase lângă ușă, contrariat de plecarea spontană a lui Dragoș. Cunoștea detaliile fiecărui plan cu multe zile înainte de realizarea acestuia, însă acum îl luase prin surprindere. Îi spusese doar că va lipsi o perioadă, fără să îi ofere mai multe informații.

– Sunt convins de faptul că puteți să vă protejați și singur acolo, dar sunt o groază de persoane care vă vor capul înfipt într-o țepușă. Sunt mulți dușmani în lumea de afară, iar acum vreți să îi înfruntați de unul singur.

Dragoș se asigură că nu uitase nimic important și deschise ușa. Vladimir rămase în urma lui pe scările care duceau la parter, unde trei vampiri tineri așteptau noi ordine.

– Pot măcar să știu unde mergeți?

– Merg să îmi revăd un vechi prieten. Când mă întorc vreau ca Vera și Armand să fie pregătiți.

Vladimir le făcu semn vampirilor să părăsească holul. După ce ei dispărură pe scările care duceau la subsol, Vladimir își continuă interogratoriul.

– Pregătiți pentru ce?

Dragoș deschise ușa și coborî cele două trepte.

– Vei ști la momentul potrivit. Important este ca ei să fie pregătiți pentru orice s-ar putea întâmpla la întoarcerea mea.

Advertisements

Fragment “Jocul secretelor”

Jocul-secretelor_site

– Vată de zahăr pentru toată lumea!

Copiii se adunară în jurul bărbatului costumat în clovn care împărțea vată de zahăr. Zâmbetul lui părea sincer, cu toate că nu mai dormise de douăzeci de ore. Dar strigătele entuziasmate ale copiilor îi dădeau energie. Adolescenții așteptau la rând lângă roata cea mare, luminată în zeci de culori. Îmbrăcați pentru o zi de iarnă, oamenii veniseră la spectacolul pregătit de artiști, obișnuiți deja cu tradiția anuală de început de noiembrie.

La intrare, sub poarta roșie, un alt clovn împărțea pliante tuturor vizitatorilor. Ignoră privirea indiferentă a femeii care trecu pe lângă el, urându-le bun venit tuturor. După câțiva pași, femeia se opri. Zâmbi când întâlni numele pe lista atracțiilor din acel an, apoi ascunse hârtia în buzunarul paltonului.

Nu spera că va primi informațiile de care avea nevoie, dar era singura ei șansă de reușită. Își croi drum printre ceilalți oameni, pierzându-se cu ușurință printre animăluțele de pluș și tonele de dulciuri. Se opri când observă cortul în fața căruia era înfiptă în pământ o sperietoare de ciori. Mirosul de tărie și lumânări parfumate ajunse până la ea, neobișnuit pentru persoana care se afla înăuntru.

Profită de faptul că puține persoane așteptau la rând și se apropie cu încredere. Vru să intre prima, dar o cutie transparentă în care se aflau mai multe monede o opri.

– Nu poți să intri până nu plătești. Viitorul costă.

Femeia se uită la bărbatul înalt de doi metri, care avea un ochi acoperit și trei dinți lipsă. Nu își imaginase că folosea figuranți pentru a-și face farsa cât mai credibilă. Se uită în spate, la cei doi tineri care tastau mesaje și scoase două monede din buzunar. Le aruncă în cutie și făcu un pas în față. De această dată, brațul bărbatului o prinse de umăr și o trase înapoi.

– Hei, cucoană, banii ăștia sunt falși, îi spuse cu o voce plictisită.

Femeia privi monedele din palma lui mare. Oftă exasperată și îi prinse brațul dintr-o mișcare, apoi îl întoarse cu spatele la ea; îi strivea mâna între corpul ei și al lui. Monedele se răsturnară pe pământ, aburii respirației lui ridicându-se în aer. Bărbatul vru să scape, dar forța lui pierea în fața strânsorii ei.

– Sunt aici să o văd pe Olga, nu să-mi spui tu dacă banii mei sunt buni sau nu.

Se ridică pe vârfuri pentru a ajunge aproape de urechea lui și mârâi discret, cât să-l sperie. Bărbatul înghiți în sec și dădu disperat din cap. Femeia așteptă câteva secunde, apoi îi eliberă brațul. Își luă cele două monede de pe jos și le strânse în palmă.

***

Vlad îi făcu semn lui Alexandru să rămână lângă ușă. Se sunase de trei minute, iar profesoara trebuia să ajungă în orice moment. Iar el mai avea doar o jumătate de pagină de copiat.

– Ce dracu’ faci? Scrii un roman de dragoste?

Vlad nu răspunse. Încercase la început să înțeleagă toate formulele pe care le aplicase colegul lui, dar renunțase când pauza se terminase. Silvia își repeta teoria înainte de test, iar Rebeca își verifica email-urile.

Natalia continuă să își privească prietenii, indiferentă la posibilitatea unui test neanunțat la fizică. De când descoperise că puterile ei erau adevărate, era încrezătoare în cauza ei. Alesese să nu îi spună Lorenei adevărul până când nu exersa mai mult. Își dorea să le arate noua ei putere în clipa în care va putea să o controleze fără greșeli.

Lorena rămase lângă ea, amuzată de replicile usturătoare ale lui Vlad. Acceptase propunerea Nataliei de a se antrena acasă, convinsă că așa va putea să se concentreze mai ușor. Oricât de mult țineau la ea, insistențele lor nu erau un ajutor plăcut. Iar comentariile lui Andrei o încordau mai mult decât trebuia. Avea nevoie de un mediu relaxant, în care să se simtă protejată. Până la urmă, destinul lor depindea de puterea ei de adaptare și trebuiau să îi ofere spațiul de care avea nevoie.

Alexandru fluieră când profesoara urcă scările și fugi în bancă.

– Mai am ultima problemă de copiat!

Alexandru puse ghiozdanul peste foile din pupitru și îl rugă pe Vlad să îi înapoieze caietul. Vlad se răsti la el și continuă să scrie.

– Dacă mă prinde baba aia nebună, îmi dă un doi cât casa. Taci și lasă-mă în pace!

Natalia se uită la ușa închisă. Un ajutor de câteva secunde pentru Vlad nu ar fi făcut rău nimănui, mai ales dacă reușea să nu scoată nimic în evidență. Închise ochii și se concentră să blocheze ușa. Fără ca cineva să observe, yala se răsuci și ușa se încuie în secunda în care profesoara ajunse. Apăsă pe clanță, dar nu reuși să intre.

Vlad încremeni când ușa începu să se zdruncine. Mâinile îi tremurau de spaimă, iar pixul ajunse pe podea.

– Băi, fii atent. Nu poate să deschidă ușa.

Elevii se uitară spre ușă, amuzați de încercările disperate ale profesoarei de a intra. Lorena era singura care nu râdea. Se întoarse cu fața spre Natalia și se încruntă când îi observă pumnii încleștați pe bancă. Natalia îi făcu semn să tacă. Lorena zâmbi când pricepu. Îi oferea timp lui Vlad, folosindu-și puterile.

– Du-te, frate, și ajut-o să intre. Mai rău o să facă dacă stă acolo cinci minute.

Lorena se uită la elevul care se ridică din bancă. Vlad continua să râdă, uitând de tema pe care nu o copiase.

– Stai acolo, comentă Lorena. Vlad, scrie problema aia până nu intră în clasă.

Vlad se uită la ultimele trei rânduri de pe pagină. Fără să înțeleagă cum, câștigase timp pentru a termina de copiat tema. Luă pixul de pe podea și își continuă treaba, cu râsetele colegilor săi pe fundal. Natalia îi zâmbi Lorenei și continuă să blocheze ușa. Din fericire, niciun coleg nu îndrăznise să o privească în detaliu. Rămânea o elevă normală, fără abilități ciudate pentru un om.

***

În fiecare seară, de când ajunsese în Praga, urma același traseu care îl aducea înapoi în Centrul Vechi al orașului. Nu mai vizitase de secole orașul, dar modul în care evoluase nu îl impresiona deloc. Trecea cu indiferență pe lângă Ceasul Astronomic, un adevărat punct de atracție pentru turiștii străini, și aștepta în mijlocul pieței până la primele raze ale soarelui.

În acea seară însă, piața era aglomerată. Zumzetele celor de la masă ajunseră de îndată la urechea lui când trecu prin fața Primăriei. În mijlocul pieței, decorat cu peste două mii de beculețe, bradul de Crăciun domnea strașnic peste întreg orașul. Din toate colțurile se auzeau colinde, iar oamenii se adunaseră la standurile cu mâncare și ornamente de sărbători.

Dymas trecu pe lângă un grup de tineri, croindu-și drum spre statuia lui Jan Hus. Nu suporta aglomerația din acea seară, așa cum privirile curioase ale oamenilor îl dezgustau. Încercase să nu atragă prea mult atenția, îmbrăcat cu un palton negru de stofă și o pălărie. Dar pericolul trezea semnale de alarmă în mintea oamenilor, deși nu îi puteau desluși tainele pe deplin.

Marginea statuii era ocupată în mare parte de adolescenții care ascultau colindele. Dymas se opri când observă o tânără deghizată în ajutorul lui Moș Crăciun apropiindu-se zâmbind. Tânăra îi privi ochii roșii câteva secunde, apoi scăpă hârtiile din mână la picioarele lui. Dymas vru să o ajute, dar tânăra îl opri. Lăsă un singur bilet pe asfalt și se retrase fugind.

Dymas pricepu că era prea departe ca să îl audă. Șterse picăturile de noroi de pe hârtie și o despături.

„Podul Carol, mâine, la șase.”

Dymas văzu un alt spiriduș care împărțea bilete lângă el. Trase cu ochiul la mesajul de pe hârtie, care anunța o tombolă cu premii surpriză în seara de Ajun. Biletul lui, în schimb, nu avea semnătura niciunui comerciant din piață. Era un mesaj secret, pe care nu știa dacă să-l ia în considerare sau nu. Doar Anna știa de prezența lui în Cehia, iar cel pe care îl căuta alesese să nu vorbească.

Ascunse biletul în buzunar și părăsi piața în grabă. Observă în treacăt, la una dintre mese, un bărbat care îl analiza atent de multă vreme. Se opri în fața unui stand care vindea turtă dulce, cu grijă ca lumina să nu-i scoată în evidență ochii de un roșu aprins. Bărbatul de la masă duse două degete la frunte în semn de salut. Dymas nu răspunse. După mesajul primit, totul putea să fie doar o înscenare. Dacă învățase ceva în ultimele secole, era convins că aparențele înșelau. Iar Dragoș era în stare de orice.

Bărbatul zâmbi și scoase două bancnote din buzunarul interior al paltonului. Ridică paharul de bere din care nu gustase nici măcar o picătură și împinse scaunul pe podea. Dymas îl urmări cu privirea până dispăru după colț, apoi se îndreptă spre masă. Între bancnote găsi un alt bilet, mult mai mic.

„Vom fi doar noi doi.”

Lansarea volumului va avea loc pe data de 4 februarie, orele 18:30, la ceainăria La Un Ceai.

Fragment “Destine pierdute”

Continuă să păşească pe acel teren necunoscut. Nu ştia unde se afla, iar lumina lipsea în majoritatea locului. După zgomotele pe care le auzea bănuia că se afla într-o pădure, dar nu era sigură de acest lucru.

În picioarele goale înaintă pe pământul ud. Se întreba de ce ajunsese acolo. Nu-şi amintea nimic. Singurul lucru de care era conștientă era răcoarea care-i cuprindea corpul cu fiecare secundă.

Era singură şi speriată.

Ploaia încetase, dar vântul continua să bată. Frunzele foșneau în copacii înalţi care o înconjurau. Nu găsea nicio cale de ieşire; întregul loc era cufundat în întuneric.

Simţea că cineva o urmărea, însă de fiecare dată când îşi întorcea capul nu auzea sau vedea nimic. Dar simţurile îi erau în alertă, o panicau şi mai rău.

Îşi ridică privirea şi văzu printr-una dintre crăpăturile de deasupra ei norii negri ce se mişcau cu repeziciune. Cerul se lumina în diferite locuri. Fulgerele se apropiau de ea, anunţând o nouă furtună. Un corb cânta în depărtare – singurul care spărgea liniştea nopţii.

Speriată de ceea ce o înconjura, continuă să meargă pe acea cărere întunecată. Se temea să se oprească la baza unui copac. Nu ştia ce creaturi se aflau în acea zonă; risca să fie atacată în orice moment. Aşadar, singura soluţie ce-i mai rămânea era mersul fără oprire, cu toate că picioarele începeau să-i obosească.

Nu trebuie să mă dau bătută, îşi spuse în minte în timp ce continua să meargă. Nu pot să-i las să mă atace.

Îndepărtă oboseala care-i cuprinse picioarele din minte şi merse fără oprire minute bune. Auzea tunetele care se apropiau. Vântul se înteţise, lipindu-i materialul subţire al pijamalei albe de corp. Degetele de la mâini deja începuseră să-i amorţească de frig, dar nu voia să se oprească. Nu putea, când nu se afla încă în siguranţă.

Ştia că dacă urma să fie atacată nimeni nu avea să o ajute în acel loc care părea să se afle la capătul lumii. Oricât de mult ar fi ţipat, era doar ea, fără vreun ajutor pe care să se bazeze.

Cum am ajuns eu aici? continuă să se întrebe în timp ce privea copacii negri din dreapta şi stânga ei. De ce?

Tremură de frig şi-şi lăsă capul în jos. Simți picăturile reci de ploaie udându-i părul. Îşi muşcă buzele şi se opri pentru o secundă; încercă să se obişnuiască cu frigul care-i domina trupul. Pijamaua era prea subţire şi dacă urma să se ude, avea să fie şi mai rău. Singurul mod de a se încălzi erau braţele ei pe care le ţinea strâns lipite de stomac.

Îşi scutură capul şi continuă să meargă. Picăturile reci de ploaie îi udară corpul aproape gol.

Încercă să se gândească la un lucru frumos care să-i îndepărteze gândurile negre ce începeau să o cuprindă, dar nu reuşi. Cu toate că această metodă funcţionase în copilărie, acum nu mai dădea roade. Teama şi nesiguranţa erau prea mari ca să poată fi îndepărtate de o fantezie sau o amintire stupidă. Realitatea o punea acum la încercare, iar ea trebuia să arate că era în stare să supravieţuiască.

Se opri dintr-odată şi ridică speriată capul. Ascultă cu atenţie. Zgomotul se oprise acum, dar putea să jure că cineva sau ceva se apropia de ea. Făcu un pas în faţă. Privi în jurul ei cu atenție. Nu văzu balta și călcă în ea; se stropi din cap până-n picioare. Îşi strânse ochii de furie şi vru să strige, dar în acel moment o creangă se rupse în stânga ei.

Nu era singură acolo.

*

Stropii mari de ploaie îi atingeau părul negru ca noaptea. Pielea sa rece nu mai simţea răcoarea de afară, încălzită acum de ura care-i mistuia sufletul. Multe secole îi antrenaseră abilităţile, îl ajutaseră să devină cel mai puternic dintre cei ce-i semănau.

Îşi dorise supremaţia. Făcuse orice pentru a o obţine.

Încă de când fusese transformat, gustase aroma puterii, se îmbătase cu ea în fiecare clipă. Învățase să mintă, să trădeze, să câştige. Distrusese multe suflete pentru acest lucru, dar nu-i păsase, din moment ce şi sufletul său fusese distrus de ei.

Ea, cea care-l captivase, îl trădase, iar pentru asta nu avea să aibă milă pentru nimeni. Cu toţii urmau să simtă durerea care-l nenorocise zeci de ani, suferinţa care-l doborâse.

Acum se întorsese, mai puternic ca niciodată.

Se apropie de unul dintre copaci. Privi puţinii oameni care treceau pe acea străduţă lăturalnică. Lăsă mirosul lor să-i invadeze nările. Setea se formă în gâtul său. Simţi cum flăcările începură să-i ardă interiorul, nimicind răcoarea de gheaţă care-l forma.

Era pregătit.

Privi cum fulgerele brăzdară cerul, aproape împărţindu-l în două. Îşi strânse mâinile în pumn şi făcu un pas în față. Se sincroniză cu furtuna de afară. Străbătu străduţa îngustă până la marginea blocului de patru etaje după care se ascunse. Îşi căută o victimă, astfel încât să nu iasă în evidenţă în clipa în care o va ataca.

Urmau cu toţii să primească aceeaşi pedeapsă, dar încă nu sosise momentul. Şi până când nu avea să fie totul pregătit, nu avea de ce să trezească până şi cea mai mică bănuială.

Văzu la colţul străzii un bătrânel uscăţiv, cocoşat, ce se chinuia să se adăpostească de ploaie. Mâinile îi tremurau, bastonul mai mult fiind ridicat deasupra asfaltului decât să-l atingă. Îşi ridică uşor ochii şi căută un magazin deschis, sau un acoperiş, un loc potrivit pentru a se adăposti de ploaie. Printre stropii mari văzu culoarul dintre cele două blocuri, dar ignoră silueta neagră din margine. Pentru că nu avea altă alegere, începu să se apropie cu paşi mărunţi de acea străduţă. Umezeala îi lipise hainele de pielea subţire.

Dragoş îl văzu apropiindu-se şi zâmbi. Se retrase câţiva centimetri. După gesturile bătrânului putu să ghicească că se îndrepta spre acel loc. Se ascunse după un tomberon. Putea să-i simtă mirosul prin aerul umed, apropiindu-se cu fiecare secundă de el.

Când bătrânelul ajunse în capăt, un nou trăsnet brăzdă cerul. Acesta se închină de teamă.

*

Ochii ei roşii încercară să străbată ceva prin geamul prăfuit. Aștepta ca ea să se întoarcă. Se săturase să stea închisă în căbănuţa aceea mică, vânând momentul în care el va apărea. Nu ştia cum avea să reacţioneze în clipa în care îl va vedea, dar ştia că ura pe care o simţea era mult prea puternică pentru a renunţa acum.

Auzi paşii ei apropiindu-se. Se depărtă de fereastră și întoarse capul în clipa în care uşa se deschise. Ea zâmbi când o văzu. Aruncă pelerina pe unul din scaunele din colţ.

– Ai reuşit ceva? o întrebă cu speranţă în glas, privindu-i gesturile.

– I-am pierdut urma la câţiva kilometri de aici, răspunse. Cred că sunt câteva zile de când a plecat, dar nu pot să-mi dau seama încotro.

Cealaltă îşi lăsă capul în jos şi se aşeză pe scaun. Își puse mâinile reci sub bărbie. Nu-i era uşor de una singură, dar măcar avea pe cine să conteze în momentele grele.

– O să mai încerc, îi promise cu seriozitate, apropiindu-se de scaunul pe care stătea. Cauza ta este şi a mea acum.

Ea zâmbi şi îi întinse mâna. O rugă să o lase singură. Protestă la început, dar după câteva secunde ieşi. Profită de această ocazie pentru a-şi potoli setea.

Rămasă singură, îşi privi cu tristeţe mâinile. Se întrebă când avea să se termine totul.

În curând, îşi promise privind fereastra. În curând.

* Romanul Destine pierdute, primul volum din seria “Dincolo de moarte”. *