Tag Archives: carte

Fragment “Îngeri de gheață”

Ingeri de gheata_cmyk

Asculta forfota din oraș prin crăpătura ușii de lemn. Nu intrase nimeni în depozitul vechi de când se ascunseseră acolo. Nici măcar nu observaseră că nu mai era încuiat.

Anna se așeză pe o cutie și își aranjă pelerina. În ultimele luni fugiseră dintr-un colț al lumii în celălalt, atenți la fiecare mișcare din jur.

– Nu mai putem să continuăm așa. Va trebui să alegem o tabără până la urmă. Lyda e în stare să ne omoare, iar strigoii… Ei bine, să fim sinceri, nu sunt o alegere atât de înțeleaptă, mai ales când ea e acolo.

Dymas nu clipi în timp ce ea vorbea. Aștepta ca farurile mașinii care oprise pe stradă să se stingă. Șoferul nu putea să îl observe de la volan, însă era convins că ochii lui roșii străluceau în bătaia luminii puternice.

– Trebuie să facem ceva, Dymas. Chiar dacă tu nu vrei asta, eu nu-mi doresc să ajung cină pentru unul ca Dragoș.

Motorul se opri și un bărbat mărunțel coborî din mașină. Imediat ce intră în casă, luminile de la parter se aprinseră.

Nu rezolvi nimic dacă nu-mi vorbești, pentru că pot să găsesc răspunsul și singură.

Dymas zâmbi când începu să fredoneze în minte un colind german, îndepărtând toate gândurile sale pentru viitor. Anna se încordă când întâlni versurile plictisitoare și lipsite de înțeles. Știa ce încerca să facă, așa că așteptă ca el să se oprească. După câteva minute, pentru doar o clipă, întâlni un fragment din planul care tocmai căpăta viață în mintea lui.

– E nebunie curată ce vrei să faci, dar cred că s-ar putea să meargă.

– E singura noastră șansă, îi răspunse el într-un târziu.

Anna socoti anii care trecuseră de când îl văzuseră ultima oară. Mult prea mult pentru ce aveau ei nevoie.

Nu poți să dai buzna în viața unei persoane despre care nu mai știi nimic de secole. E ca și cum ai încerca să te împrietenești pentru prima oară cu ea.

Dymas se întristă. Pierduse un prieten bun în disputa dintre rasele lor. Nici nu mai știa de câte ori încălcase regulile înainte ca zidul să se înalțe între ei. De prea multe ori, până când limitele se prăbușiseră, iar haosul se instalase. Însă adesea se gândea la el, dacă reușise să scape cu viață în acea zi. Îi lipseau sfaturile lui, așa cum acele timpuri îl chinuiau mereu.

– Și de unde vrei să pornești? S-ar fi putut ascunde oriunde, iar Felix nu a vrut să-ți spună unde e acum.

Dymas se întoarse și îi făcu semn să tacă. Se ascunseră în spatele frigiderelor și formară un turn din cutiile de metal care erau aruncate pe podea. Umbrele de la lumina lanternelor apărură îndată pe perete, la câțiva centimetri de capetele lor. Ușa se deschise cu un scârțâit îngrozitor și cinci băieți intrară strigând. Puseră sticlele de bere pe masa de lemn și șterseră praful de pe scaune cu mâneca jachetelor. Dymas îi spiona din spatele încăperii, în timp ce Anna căuta o cale de scăpare.

Ai spus că nu o să vină nimeni aici. Și, ce să vezi, niște puștani fără minte s-au gândit că ăsta e locul cel mai potrivit ca să bea până ajung în comă alcoolică. Dacă au și droguri cu ei, eu am plecat. Nu mai are nimeni respect pentru oamenii morți?

Anna făcu ochii cât cepele când brichetele aprinseră țigările din foiță. În câteva secunde, fumul învălui întreg spațiul.

Drace, chestiile astea chiar put, se plânse Anna.

Dymas o rugă să se potolească și încercă să descifreze ceva din gălăgia înnebunitoare. Deja goliseră trei doze de bere, iar alte șapte îi așteptau pe podea. Îi măsură din cap până-n picioare, convins că la tona de alcool pe care o aduseseră aveau să se amețească bine.

– Copii idioți.

Unul dintre băieți săltă capul și îi rugă pe ceilalți să tacă. Se uită nepăsător în spatele lui, și când înțelese că nu era nimeni, începu să râdă.

– Ce-ai pățit, mă’? Deja te-ai pilit?

Dymas o fulgeră pe Anna cu privirea, ordonându-i să nu mai comenteze până când aveau să rămână singuri. Deși, după veselia care se iscase în depozit, aveau să aștepte ceva.

***

– Un sac de box? În curând ce o să mă pui să fac? Să mă dau cu tiroliana?

Andrei îi puse mănușile de piele și începu să le strângă pe încheieturi, fără să o privească. Natalia înțelese că nu îi va răspunde la niciuna din întrebările cu care ar fi putut să îl streseze o zi întreagă, așa că se uită la sacul care era atârnat de tavan. Îl mai văzuse doar la televizor, în filme, dar niciodată nu avusese ocazia să îl atingă. Nu vedea ce legătură avea boxul cu antrenamentele ei de supraviețuire în lumea unor nemuritori, însă nu ar fi surprins-o să afle că Andrei inventa cele mai trăsnite tehnici pentru a o aduce la tăcere.

– Se poate și mai strâns de atât? Dacă da, o să rămân fără mâini.

Natalia se uită la mănușile care îi ascundeau degetele și oftă descurajată. Sperase la o zi liniștită, poate petrecută în seră, alături de animale, însă el îi schimbase planurile când o târâse către sala de antrenamente. Nu îi adresase niciun cuvânt tot drumul, chiar dacă ea protestase continuu.

– Vreau să fii atentă, pentru că nu vorbesc de două ori. Niciodată.

Natalia se puse de cealaltă parte a sacului, pregătită pentru cele mai nebunești cerințe.

– Nu sunt exagerat sau nebun dacă îți cer să faci asta. Boxul înseamnă concentrare și abilitate, iar vampirii nu sunt cele mai cinstite ființe de pe lumea asta. Să nu crezi că doar pentru că ești conducătoare înseamnă că nu trebuie să lupți fizic. Dacă vrei să trăiești, te lupți cu tot ce ai, până și cu firele de păr din cap.

Natalia încercă să își imagineze un asemenea scenariu, iar buzele i se curbară într-un zâmbet plin de ironie. Își reveni îndată când Andrei se încruntă.

Să știu să am câteva extensii la îndemână când o să mă trimită la război.

– Tehnici de luptă te-am tot învățat, iar acum vreau să văd cât de mult ai priceput. Începem cu un sac de box, după care… Vom vedea.

Când Andrei împinse sacul către ea, Natalia încercă să îl oprească cu pumnul, dar greutatea o lovi în stomac. Așteptă ca uraganul de critici să înceapă, dar Andrei rămase la fel de indiferent. Se întrebă dacă îi făcea plăcere să vadă cum greșea, ori era totul doar o procedură plictisitoare pentru el. I-ar fi plăcut să înțeleagă măcar o frântură din mintea lui, ca să știe la ce să aștepte în clipa următoare, dar gândurile lui erau mai încâlcite decât cel mai lung labirint din lume.

De un lucru era însă convinsă. Nu suporta nicio secundă în compania ei.

Natalia renunță la analiza comportamentului său și începu să lovească cu pumnii în sacul colorat. Își închipuise că loviturile ei îl vor face să se învârtă pe lanțul prins de cui, însă el rămase nemișcat.

– Dacă asta e tot ce poți, când o să-i dai unui vampir un pumn în față, mai repede îți rupi tu oasele decât să-l faci pe el să se clatine.

– Scuză-mă dacă nu sunt un roboțel inteligent și bine pregătit. Nu mi-au lăsat un manual de instrucțiuni în cazul în care ajung în lumea strigoilor când m-am născut.

Andrei apucă sacul cu palmele și îi ordonă să lovească cu toată forța de care era în stare. Natalia se supuse cerinței, imaginându-și că îl lovea în stomac sau în spate.

– Mai repede!

După primele cincizeci de lovituri, simți cum începea să capete mai multă forță. Apoi, după primele o sută, sacul prindea viață sub mișcările ei. Când în sfârșit se simțea pregătită să îl lovească fără ca Andrei să o ajute, ușile se deschiseră, iar Baltazar coborî scările care duceau în arenă.

– Bună ziua, Alteță. Îmi cer scuze pentru vizita neanunțată, dar am o problemă de lămurit cu Andrei.

Natalia observă nemulțumirea de pe chipul lui când se retrase. Baltazar îl apucă de umeri cât merseră aproape de ieșire, vorbind în șoaptă. Natalia îmbrățișă sacul, atentă la toate gesturile lipsite de control ale lui Andrei și la zâmbetul plin de satisfacție de pe buzele lui Baltazar. Știa că ei îl considerau trădătorul care le adusese probleme cu poporul, dar nu aveau dovezile suficiente pentru a-l acuza. Nu îl plăcuse niciodată, mai ales după cearta iscată la prima ei vizită în Strygorra, însă nu știa dacă o persoană care invoca legea strigoilor putea să lupte în cealaltă tabără.

Daryus a murit pentru că a fost capturat de propriul său popor. Au spus că el lucra pentru Baltazar, dar nu a oferit nicio informație despre asta. Dacă un comportament ciudat înseamnă să lucrezi pentru inamic, mai sunt destui suspecți pe listă.

Își dorea să scape de gândurile ciudate, dar erau prea multe lucruri neclare care o obligau să nu aibă încredere. Chiar dacă totul pornise de la discuția pe care o avusese cu Daryus în temniță, evenimentele din trecut păreau să coincidă cu ceea ce ea auzise.

Daryus l-a acuzat că are legături cu vampirii. Iar asta, dacă e adevărat, înseamnă doar un singur lucru. Care, din păcate, ar explica alte sute de amănunte, printre care și ura fără motiv pe care o simte. Antipatia, lipsa de respect, violența.

Nu vorbise cu nimeni despre ce credea, pentru că își dorea să fie doar o ipoteză fantastică, iar adevăratul vinovat să fie Baltazar. Dar adesea ajungea la concluzia că nevinovăția lui Andrei era o pură fantezie.

***

Degetele îi aluncau ușor pe materialul care îi acoperea brațele și umerii. Butonii cămășii erau argintii, cu două pietricele negre, iar pantalonii de stofă nu prezentau nicio urmă de deteriorare. Pantofii erau proaspăt lustruiți, la fel și mănușile de piele. Era deghizarea perfectă pentru lumea care îl găzduia de sute de ani. Printre ei, nu reprezenta niciun pericol, în afara momentelor în care acționa după regulile care îl transformaseră într-un demon al întunericului. În celelalte zile însă, era doar un bărbat putred de bogat, ce își trăia viața în singurătate.

Se privi în oglindă câteva secunde, știind deja ce avea să întâlnească. Un chip tânăr, lipsit de culoare și de viață, a cărui buze gustaseră moartea de prea multe ori. Era un ucigaș fără regrete, un suflet pierdut printre celelalte mii care își așteptau sfârșitul. La început, când sperase că poate exista o cale diferită pentru el, se întrebase dacă atâtea crime își aveau rostul. Dacă nu erau doar distrageri, o modalitate sadică de a pierde vremea, așteptând o minune. Minunea sosise, fără să schimbe nimic. Îl adâncise mai rău în prăpastia în care ajunsese din clipa în care devenise nemuritor. Iar speranța unei zile mai frumoase murise, înlocuită de disperare și suferință.

– Sunt pregătiți să vă însoțească.

Dragoș aranjă gulerul paltonului și luă bastonul sprijinit de marginea biroului. După ce Lyda plecase în grabă, aranjase mobilierul din încăpere în alt mod. Avea nevoie de un nou început, de lucruri care să îi distragă atenția de la filmul care se repeta neîncetat în mintea lui.

– Merg singur, Vladimir.

Vladimir rămase lângă ușă, contrariat de plecarea spontană a lui Dragoș. Cunoștea detaliile fiecărui plan cu multe zile înainte de realizarea acestuia, însă acum îl luase prin surprindere. Îi spusese doar că va lipsi o perioadă, fără să îi ofere mai multe informații.

– Sunt convins de faptul că puteți să vă protejați și singur acolo, dar sunt o groază de persoane care vă vor capul înfipt într-o țepușă. Sunt mulți dușmani în lumea de afară, iar acum vreți să îi înfruntați de unul singur.

Dragoș se asigură că nu uitase nimic important și deschise ușa. Vladimir rămase în urma lui pe scările care duceau la parter, unde trei vampiri tineri așteptau noi ordine.

– Pot măcar să știu unde mergeți?

– Merg să îmi revăd un vechi prieten. Când mă întorc vreau ca Vera și Armand să fie pregătiți.

Vladimir le făcu semn vampirilor să părăsească holul. După ce ei dispărură pe scările care duceau la subsol, Vladimir își continuă interogratoriul.

– Pregătiți pentru ce?

Dragoș deschise ușa și coborî cele două trepte.

– Vei ști la momentul potrivit. Important este ca ei să fie pregătiți pentru orice s-ar putea întâmpla la întoarcerea mea.

Advertisements

“Jocul secretelor”

“Cred că fiecare cititor de Fantasy și-a dorit măcar o dată să aibă ocazia să fie protagonistul unei povești fantastice, să poată deveni eroul cu puteri fabuloase, însă cartea Adinei te face să te gândești de două ori, pentru că pe lângă faptul că riști să fii nevoit să lupți împotriva unui inamic mult mai familiarizat cu regulile noii lumi în care ai pășit, riști să devii doar un pion în mâinile uneia dintre tabere.

În plus, cel mai important lucru de care are nevoie un erou e încrederea, iar Natalia are mult de furcă în această privință pentru că Andrei o detestă și profită de fiecare ocazie ca să o conteste. Amândoi sunt extrem de încăpățânați și strigoiul are talentul de a scoate tot ce e mai rău din Natalia, așa că certurile lor sunt deosebit de intense. Există și cazuri în care, de dragul orgoliului, cei doi devin atât de copilăroși încât sunt chiar amuzanți.”
Recenzia completă, aici.

Recenzie “Jocul secretelor”

“Chiar mi-a plăcut modul în care a progresat întreaga poveste, cam pentru toate personajele. A devenit din ce în ce mai interesantă și în același timp are un aer de mister așa, pentru că se tot dau diverse indicii, dar ar putea însemna mai multe lucruri, iar eu încă aștept anumite răspunsuri, mai ales cu privire la un anumit membru al familiei Nataliei. M-am tot gândit la el în timp ce citeam și trebuie să fie ceva cu el, cel puțin așa cred.
Mi-a plăcut mai ales evoluția Nataliei și faptul că a înțeles cine e și cam ce implică rolul ei și că dacă se plânge nu va rezolva nimic. În schimb, chiar a început să ia acțiune fata, iar momentul meu preferat al ei a fost ceea ce a făcut la final.”
Recenzia completă, aici.

Recenzie “Destine pierdute”

“Întreaga idee a poveștii chiar mi s-a părut interesantă, mi se pare o idee destul de originală, față de ce am mai citit eu până acum. Iar legat de vampiri, nu am rămas cu aceleași sentimente ca la celelalte cărți, a fost cumva diferit, deși nu aș ști cum să explic. Apoi, Zero, Tudor și Andrei. Mai ales Tudor. Toate părțile din poveste care îi conțineau pe ăștia trei au fost preferatele mele. Prea tari oamenii, mă rog, personajele.”

Recenzia completă aici

Două roti și jumătate

Se spune că mersul pe bicicletă nu se uită niciodată, mai ales dacă ai învățat când erai copil. Ei, ce te faci când înveți să mergi pe bicicletă abia pe la 20 de ani, după ce te-ai transformat într-un specimen ciudat, care trăiește într-o lume fantastică? Nimic rău nu se poate întâmpla, nu? Mă rog, poate doar câțiva copaci dărâmați, trandafirii culcați la pământ și roțile dezumflate de la prima tură. În pădure…

Nu are rost să spun că Andrei a fost cel care m-a învățat cum să mă plimb cu bicicleta. Era într-o seară, pe la începutul vieții mele în Strygorra, când a aflat că nu știam să merg cu bicicleta. A fost destul de drăguț și a doua zi m-am trezit cu o bicicletă nouă în curtea castelului.

Prima plimbare, în pădure. Nuuu, cum să mă învețe pe teren drept, unde toată lumea m-ar fi văzut? De parcă domnii “educați și stilați” din oraș mai văzuseră vreodată așa ceva, mai ales ăia bătrâni.

Deci, am fost dus cu forța în pădure, pe un teren alunecos, plin de pietre și rădăcini ale copacilor. Singur, cu un nebun care se distra copios pe seama mea. Cred că atunci am început să nu-l simpatizez foarte tare.

Mi-a spus că totul era foarte simplu. Că trebuia doar să îmi păstrez echilibrul și să mă feresc de tot ce mi-ar fi apărut în față. Și m-a împins la vale, pe o pantă într-o pădure. Am supraviețuit în primul minut, până când a trebuit să folosesc frâna. Din greșeală, sau neatenție, sau ce-o fi fost aia, am luat picioarele de pe pedale. Bicicleta s-a oprit într-o piatră, iar eu am zburat până în baltă. Noroi și frunze. Arătam ca un purcel care fusese eliberat din coteț. O frumusețe.

Andrei a râs toată ziua de isprava mea. A ținut să îmi amintească de evenimentul nefericit tot anul, până când a fost el cel care s-a accidentat. Pe munte. I s-au dezumflat roțile și a alunecat printre stânci. E un strigoi, n-a pățit nimic. Poate doar orgoliul lui a fost rănit, dar n-am de unde să știu. Mi-a zis că îmi dă foc dacă spun cuiva ce s-a întâmplat.

Iar acum ne luptăm pe motocicleta lui, singura din casă. Oare de ce nu mi-am cumpărat una până acum? Pentru că el nu îmi dă voie. Se pare că un regulament invizibil susține că eu trebuie să aștept ca el să își cumpere o motocicletă nouă ca să o primesc pe cea veche.

Da, Andrei, ești cel mai tare…

Jurnal de Strygorra #2

Dorințe pentru noul an

Am ales 10 personaje dispuse să ne împărtășească gândurile lor pentru anul care urmează.

Natalia: Pot doar să îmi doresc să nu o iau razna la bătrânețe.

Zero: Pe lângă toate urările clasice, îmi doresc un pian nou. Cel din Strygorra e vechi și nu se acordează ca înainte.

Andrei: O motocicletă nouă.

Lorena: Să nu mai purtăm pelerine gri de fiecare dată când ieșim la plimbare prin Strygorra.

Bianca: Un papagal care vorbește.

Tudor: Să câștig la Loto. Niciodată nu nimeresc numerele alea ticăloase.

Dragoș: Toată lumea știe ce îmi doresc.

Mynis: Să nu ne atace Lyda prea curând.

Vera: Să mă lase Vladimir în pace.

Armand: Vreau un singur lucru. Libertate.

Un an bun și frumos să aveți!

Amintiri de pe Titanic ( Jurnal de Strygorra #1 )

După atâta tehnologie, Facebook, Youtube, ne-am făcut și blog. Pentru cei care nu mă cunosc încă, sunt Tudor, cel mai simpatic tip din Strygorra. Nu vă spun mai mult, vă las să descoperiți singuri citind “Destine pierdute”. În fine, mai sunt câțiva strigoi despre care ar trebui să vorbesc, dar ei se pot prezenta și singuri. Pe unii dintre ei îi găsiți pe pagina de Facebook, pe care am pus stăpânire din clipa în care a fost creată.

Dar nu ăsta e scopul pentru care am ajuns aici. Nuuuu. Am început dorind să vă povestesc despre viața în Strygorra. E destul de mișto să trăiești acolo. Nu te plictisești niciodată, pentru că în fiecare zi se găsește cineva să se ia la ceartă cu altcineva, să îl pocnească și să sfârșească în temnițele de la castel. Da, avem și un castel acolo. Și un conducător, Mynis. Mă rog, acum avem un viitor conducător, dar încă e un secret, pentru că nu se știe când se va întâmpla minunea.

Așa, spuneam despre castel. O, da, e minunat. O construcție de-a dreptul fascinantă. Turnuri înalte, uși de sticlă și o curte interioară fermecătoare. Dar despre asta vă spun altă dată, poate.

E o zonă plăcută, dacă facem abstracție de unele personaje. Eu, pentru că sunt membru al Gărzii de ani buni, știu toate secretele și bârfele din oraș. Chiar ieri, când patrulam prin oraș, am asistat la ceea ce noi numim un spectacol zilnic. Pentru că în Strygorra au ajuns tot felul de ființe, din secole diferite, avem și un bărbat care a murit când se afla pe Titanic. Și tipul ăsta e atât de enervant, că nimeni nu vrea să stea lângă el. Și-a “câștigat” dreptul la o străduță doar pentru el, deoarece niciun strigoi cu toate scaunele la cap nu vrea să îi fie vecin. Norocul nostru este că nu iese prea des la plimbare. Rămâne închis în casa lui, speriat că o să fie atacat.

Ei, dar atunci când decide să iasă din casă trebuie să ne ascundem pe unde apucăm, pentru că e ca și când ar veni uraganul. Ieri s-a apucat să țipe la un negustor pentru că i se păruse că se uitase urât la el. Bietul om nu făcuse nimic. Dar nu ai cu cine să te înțelegi. I-a distrus marfa și l-a provocat la duel. A trebuit să intervin, pentru că altfel ajungeam la probleme mai grave. Nu a vrut să mă asculte, așa că l-am târât până la castel. L-am amenințat că îl închid în temniță, dar el nu m-a crezut. Așa că atunci când am scos cheile și l-am lăsat singur, a început să mă implore să îl eliberez. Rugăciuni fierbinți care m-au impresionat. Nu l-am lăsat să vadă asta. Mynis a spus că nu trebuia să îl iau prizonier; o simplă amendă ar fi fost de ajuns, dar am vrut să îl las o noapte în întuneric.

Astăzi i-am dat drumul. M-a înjurat când a ieșit și mi-a promis că își va lua revanșa. A plecat bombănind din castel. Eu sper că se va cuminți. Am pariat cu Andrei că va urma o perioadă de liniște. El spune că nu. Hmm, să vedem cine are dreptate. Dacă pierd, va trebui să îi cumpăr o motocicletă și urăsc să fac asta, pentru că nu se va mulțumi cu orice model. Doar cu cel mai scump.

Țineți-mi pumnii! Sau prezentați-mi motociclete bune.

Un Crăciun în Strygorra

Colindele se auzeau pe culoarul de la parter. De la bucătărie se simțea mirosul de scorțișoară și plăcinte calde. Aduseseră un brad din pădure pe care îl instalaseră pe hol, la intrare. Decorațiile fuseseră cumpărate din București și aduse în acea dimineață. Pe geamuri conturaseră cu un spray argintiu fulgi de zăpadă.

Tudor aduse scaunul din birou și desfăcu o cutie cu globuri. Lorena și Bianca lipeau beteala pe mesele din hol, așteptând ca băieții să împodobească bradul.

– E ultima oară când mai trag la sorți ceva, comentă Andrei.

Tudor înnoda ața la globurile albastre. Andrei agăță primul glob în brad, nemulțumit pentru că fusese obligat să participe. Până acum nu sărbătorise Crăciunul în Strygorra, iar ei erau singurii care împodobeau bradul acolo. Se plimbase în oraș de dimineață, iar viața strigoilor era la fel de liniștită, lipsită de agitația sărbătorilor pe care Lorena o adusese la castel.

– Noi nu petrecem Crăciunul.

Lorena zâmbi. Aduse cutia cu ornamente și începu să le împrăștie pe pervaz. În curte zăpada se depusese în timpul nopții, iar fumul care ieșea pe hornurile caselor îi amintea de atmosfera sărbătorilor.

– Pentru că am fost fraieri până acum. Nu strică să mai schimbăm lucrurile din când în când.

Andrei își roti ochii.

– Suntem strigoi. Magia sărbătorilor nu intră în fișa postului.

– Nici starea ta de spirit nu e obligatorie. Cu toate astea, noi te suportăm. Taci și fă același lucru și pentru noi.

Tudor îi privea amuzat. Se așezase turcește pe podea, cu toate podoabele de brad împrăștiate lângă el, simțindu-se ca un copil. Își amintea de părinții săi și de tradițiile familiei lui de Crăciun. Nu îi lipsiseră după ce ajunsese strigoi, însă acum era mulțumit că petreceau Crăciunul împreună.

– Nu te mai plânge. Nu e ca și când nu ai fi sărbătorit până acum.

Andrei continua să agațe globurile în brad. Protesta atunci când crengile îi atingeau pielea. Descoperi că nu i-ar fi plăcut dacă Tudor ar fi așezat globurile, pentru că le-ar fi pus într-un mod dezordonat. În schimb, el avea grijă ca totul să fie aranjat la perfecțiune.

– Nataliei o să-i placă surpriza noastră.

– Ha, deci recunoști că ăsta e motivul, o certă Andrei. Nu e schimbarea de vină, ci prezența ei aici.

Lorena rupse o bucată din cutie și o aruncă în direcția lui. Andrei se feri în ultima secundă, dar scăpă globul de cristal din mână. Îl prinse la timp și rămase cu brațele suspendate în aer.

– Vezi, asta pățești când primești oamenii unde nu trebuie, îi spuse lui Tudor.

El îi oferi celelalte globuri și începu să aranjeze beteala argintie. Mynis coborî scările și îi aplaudă când văzu bradul pe jumătate împodobit.

– Arată bine.

Andrei îl privi contrariat.

– Chiar nu-mi ține nimeni partea? E exagerat.

Mynis se uită la îngerașul de plastic. Zero cânta la pianul instalat în cămăruță, atent la discuțiile lor.

– Este o tradiție pe care oamenii o respectă de multă vreme. Doar pentru că am ajuns așa nu înseamnă că trebuie să fim răi și nepăsători. Crăciunul înseamnă să ne amintim de cei pe care îi avem lângă noi. Și, dacă nu mă înșel, este un motiv pentru care trebuie să sărbătorim și noi.

– Și acum ce facem? Îl aducem pe Moș Crăciun de la Polul Nord?

Tudor începu să râdă și o privi pe Lorena.

– N-ar fi rău. Avem câțiva copii care s-ar bucura să stea pe genunchii bătrânului și să-i spună ce dorințe au.

Andrei simți amuzamentul răutăcios din vocea lui. Lorena lăsă lumânarea aprinsă pe masă și se apropie de Andrei și Mynis.

– E ceva ce nu ți-am spus. Am hotărât să îi chemăm pe strigoi aici mâine, să sărbătorim împreună. Și ne-am gândit că am putea costuma pe cineva în Moș Crăciun.

Andrei se crispă când observă că privirea ei era mai insistentă decât ar fi trebuit. Îl auzi pe Mynis chicotind în spatele lui și coborî de pe scaun.

– Ia-ți gândul de la asta. Nu fac așa ceva. Pune-l pe Tudor.

– Nu, protestă el. Eu am vocea prea subțire. Nu m-ar crede nimeni.

Andrei duse mâinile la piept. Înfruntă încăpățânarea Lorenei cu aroganța sa obișnuită. Când ea îl îmbrățișă din senin, el se dezechilibră.

– Doar știi că te iubesc! Te rog frumos. E ultima favoare pe anul ăsta.

– Minți. Urmează Revelionul.

Lorena îl privi cu drag și îi atinse părul.

– Nu e o catastrofă mondială. Sunt copii, Andrei. Ei încă mai cred în așa ceva.

Andrei medită câteva secunde. Nu era o idee îngrozitoare, însă nu îi plăcea să se costumeze și să joace roluri în care nu mai credea. El nu simțea nicio bucurie pentru că se apropiau sărbătorile. Ar fi preferat să plece din Strygorra și să se oprească într-un loc pustiu, fără oameni.

– Cred că pot să mă sacrific. Doar de data asta.

– Ho, ho, ho. Moș Crăciun e aici!

Andrei îl fugări pe Tudor în jurul bradului până când Lorena îi prinse pe amândoi de gulerul pelerinei.

– Bradul, băieți.

Natalia rămase în capul scărilor când întâlni bradul uriaș pe care îl împodobeau pe hol. Zâmbetul îi apăru atât pe buze, cât și în privire și începu să țopăie de fericire.

– E minunat. Nu cred că ați făcut asta.

Lorena o îmbrățișă și o lăsă să admire decorațiile de pe ferestre și mese. Zero apăru în pragul ușii să o salute, apoi se întoarse la muzica interpretată la pian.

– Din păcate, bradul o să fie fără luminițe, pentru că nu avem pic de electricitate aici, dar eu zic că merge și așa.

Natalia se uită la globurile agățate de crengile bradului. Tudor și Andrei roteau beteala argintie, cu grijă să nu spargă ornamentele. Când terminară, Lorena scoase vârful de brad din cutie. Cu acordul celorlalți, i-l înmână Nataliei.

– Ai onoarea.

Natalia măsură distanța până la vârf și pricepu că nu ajungea singură. Vru să se urce pe scaun, dar Andrei o opri. Lipi cele două scaune, îl rugă pe Tudor să se apropie și amândoi o urcară pe Natalia în aer. Natalia agăță steaua argintie și coborî de pe scaun de îndată ce ei o lăsară jos.

O servitoare aduse o tavă plină cu prăjituri și ceai cald. Natalia inspiră aroma dulce de măr și scorțișoară. Era căldura căminului ei, transpusă într-o lume paralelă cu realitatea. Liniște, zâmbete și înțelegere. Asta reprezenta primul ei Crăciun în Strygorra. Prima sărbătoare adevărată pentru noua ei identitate. O zi pe care își dorea să și-o amintească mereu, cu bradul fascinant pregătit de ei și muzica lui Zero. Alături de noua ei familie fantastică, voioasă și ciudată.

* Personajele apar în romanul Destine pierdute. *