Tag Archives: destine pierdute

Recenzie “Destine pierdute”

“Întreaga idee a poveștii chiar mi s-a părut interesantă, mi se pare o idee destul de originală, față de ce am mai citit eu până acum. Iar legat de vampiri, nu am rămas cu aceleași sentimente ca la celelalte cărți, a fost cumva diferit, deși nu aș ști cum să explic. Apoi, Zero, Tudor și Andrei. Mai ales Tudor. Toate părțile din poveste care îi conțineau pe ăștia trei au fost preferatele mele. Prea tari oamenii, mă rog, personajele.”

Recenzia completă aici

Advertisements

Despre “Destine pierdute”

“Acelasi lucru e valabil si pentru personajele supranaturale, care n-au avut posibilitatea de a alege intre moarte si viata vesnica, ci alegerea a fost facuta pentru ei, fie de legile implacabile care transforma sufletele neimpacate in strigoi, fie de catre alti vampiri care au decis ca au nevoie de tovarasi. In Destine pierdute, personajele supranaturale nu mai sunt acei super-eroi in care am vrea cu totii sa ne transformam, ci sunt intr-adevar damnati, blestemati sa bantuie vesnic pamantul, incapabili de a relationa cu muritorii efemeri, incercand cu greu sa se adapteze lumii nemuritorilor, o lume plina de ura si regrete, o lume nelinistita, a carei furie clocoteste de secole, gata sa izbucneasca intr-un razboi care poate distruge totul.

Si cel mai trist este ca fiecare strigoi sau vampir poate observa cum isi pierde umanitatea, cum tot ceea ce-l definea inaintea transformarii dispare, lasand in loc o creatura cu care n-ar fi putut niciodata sa se identifice inainte, o creatura manata in primul rand de instinct. De aceea majoritatea personajelor – chiar si cele pozitive – sunt impulsive, tinandu-si cu greu sentimentele in frau, impartind deseori pumni la furie, chiar si in urma unor antrenamente intense pentru a se stapani mai bine. ”

Întreaga recenzie, aici. Mulțumim Jurnalul unei cititoare!

Pe unde mai umblăm…

Azi am fost duși la “Mihai Viteazul”, Mishu pentru cunoscători ( e un liceu din București ). Mă rog, ne-a cam dus cu forța, cu același mijloc de transport, cartea. Pe bune, să fii personaj de carte este o chestiune destul de frustrantă la un moment dat. De ce? Simplu, pentru că tu nu ai un cuvânt de spus. Vorbesc alții despre și pentru tine. În cazul nostru, Garda senzațională din Strygorra, nu prea vorbește nimeni despre noi. Știu, fac mare caz din asta, dar să fim sinceri, povestea n-ar avea farmec dacă nu am exista noi. Ce, Dragoș e atât de senzațional încât să susțină o serie întreagă? E un nebun și atât. Nu are pic de sensibilitate pentru ființele umane. Nu că noi am avea, dar aste este o altă poveste.

Așadar, am fost la liceu. Sincer, când am auzit că mergem acolo, am făcut pariu cu Zero că n-o să vină multă lume. El și Tudor au fost mai optimiști și au spus că va fi invers. Au avut dreptate. Bine că nu am pus nimic important în joc, pentru că am pierdut și trebuia să îmi achit datoria apoi.

Elevi tineri, care au ascultat cu atenție ce s-a spus despre carte, despre personaje, veșnicii Natalia si Dragoș. S-a citit și un fragment din carte ( pagina 199).  Ne-au aplaudat la final. Nu a spus nimeni asta, dar adevărul e că aplauzele au fost pentru mine. Tudor, îmi pare rău, sunt mai tare decât tine.

A fost mișto. Mie mi-a plăcut, mai ales că la final au venit câteva fete pentru autograf. Poze o să punem imediat ce le primim.

Azi a fost o zi reușită. Păzea, avem câteva surprize pentru volumul 2, care se apropie, dar toate la timpul lor. În orice caz, fiți pe fază când se face anunțul.

Andrei.

Două roti și jumătate

Se spune că mersul pe bicicletă nu se uită niciodată, mai ales dacă ai învățat când erai copil. Ei, ce te faci când înveți să mergi pe bicicletă abia pe la 20 de ani, după ce te-ai transformat într-un specimen ciudat, care trăiește într-o lume fantastică? Nimic rău nu se poate întâmpla, nu? Mă rog, poate doar câțiva copaci dărâmați, trandafirii culcați la pământ și roțile dezumflate de la prima tură. În pădure…

Nu are rost să spun că Andrei a fost cel care m-a învățat cum să mă plimb cu bicicleta. Era într-o seară, pe la începutul vieții mele în Strygorra, când a aflat că nu știam să merg cu bicicleta. A fost destul de drăguț și a doua zi m-am trezit cu o bicicletă nouă în curtea castelului.

Prima plimbare, în pădure. Nuuu, cum să mă învețe pe teren drept, unde toată lumea m-ar fi văzut? De parcă domnii “educați și stilați” din oraș mai văzuseră vreodată așa ceva, mai ales ăia bătrâni.

Deci, am fost dus cu forța în pădure, pe un teren alunecos, plin de pietre și rădăcini ale copacilor. Singur, cu un nebun care se distra copios pe seama mea. Cred că atunci am început să nu-l simpatizez foarte tare.

Mi-a spus că totul era foarte simplu. Că trebuia doar să îmi păstrez echilibrul și să mă feresc de tot ce mi-ar fi apărut în față. Și m-a împins la vale, pe o pantă într-o pădure. Am supraviețuit în primul minut, până când a trebuit să folosesc frâna. Din greșeală, sau neatenție, sau ce-o fi fost aia, am luat picioarele de pe pedale. Bicicleta s-a oprit într-o piatră, iar eu am zburat până în baltă. Noroi și frunze. Arătam ca un purcel care fusese eliberat din coteț. O frumusețe.

Andrei a râs toată ziua de isprava mea. A ținut să îmi amintească de evenimentul nefericit tot anul, până când a fost el cel care s-a accidentat. Pe munte. I s-au dezumflat roțile și a alunecat printre stânci. E un strigoi, n-a pățit nimic. Poate doar orgoliul lui a fost rănit, dar n-am de unde să știu. Mi-a zis că îmi dă foc dacă spun cuiva ce s-a întâmplat.

Iar acum ne luptăm pe motocicleta lui, singura din casă. Oare de ce nu mi-am cumpărat una până acum? Pentru că el nu îmi dă voie. Se pare că un regulament invizibil susține că eu trebuie să aștept ca el să își cumpere o motocicletă nouă ca să o primesc pe cea veche.

Da, Andrei, ești cel mai tare…

Jurnal de Strygorra #2

Dorințe pentru noul an

Am ales 10 personaje dispuse să ne împărtășească gândurile lor pentru anul care urmează.

Natalia: Pot doar să îmi doresc să nu o iau razna la bătrânețe.

Zero: Pe lângă toate urările clasice, îmi doresc un pian nou. Cel din Strygorra e vechi și nu se acordează ca înainte.

Andrei: O motocicletă nouă.

Lorena: Să nu mai purtăm pelerine gri de fiecare dată când ieșim la plimbare prin Strygorra.

Bianca: Un papagal care vorbește.

Tudor: Să câștig la Loto. Niciodată nu nimeresc numerele alea ticăloase.

Dragoș: Toată lumea știe ce îmi doresc.

Mynis: Să nu ne atace Lyda prea curând.

Vera: Să mă lase Vladimir în pace.

Armand: Vreau un singur lucru. Libertate.

Un an bun și frumos să aveți!

Amintiri de pe Titanic ( Jurnal de Strygorra #1 )

După atâta tehnologie, Facebook, Youtube, ne-am făcut și blog. Pentru cei care nu mă cunosc încă, sunt Tudor, cel mai simpatic tip din Strygorra. Nu vă spun mai mult, vă las să descoperiți singuri citind “Destine pierdute”. În fine, mai sunt câțiva strigoi despre care ar trebui să vorbesc, dar ei se pot prezenta și singuri. Pe unii dintre ei îi găsiți pe pagina de Facebook, pe care am pus stăpânire din clipa în care a fost creată.

Dar nu ăsta e scopul pentru care am ajuns aici. Nuuuu. Am început dorind să vă povestesc despre viața în Strygorra. E destul de mișto să trăiești acolo. Nu te plictisești niciodată, pentru că în fiecare zi se găsește cineva să se ia la ceartă cu altcineva, să îl pocnească și să sfârșească în temnițele de la castel. Da, avem și un castel acolo. Și un conducător, Mynis. Mă rog, acum avem un viitor conducător, dar încă e un secret, pentru că nu se știe când se va întâmpla minunea.

Așa, spuneam despre castel. O, da, e minunat. O construcție de-a dreptul fascinantă. Turnuri înalte, uși de sticlă și o curte interioară fermecătoare. Dar despre asta vă spun altă dată, poate.

E o zonă plăcută, dacă facem abstracție de unele personaje. Eu, pentru că sunt membru al Gărzii de ani buni, știu toate secretele și bârfele din oraș. Chiar ieri, când patrulam prin oraș, am asistat la ceea ce noi numim un spectacol zilnic. Pentru că în Strygorra au ajuns tot felul de ființe, din secole diferite, avem și un bărbat care a murit când se afla pe Titanic. Și tipul ăsta e atât de enervant, că nimeni nu vrea să stea lângă el. Și-a “câștigat” dreptul la o străduță doar pentru el, deoarece niciun strigoi cu toate scaunele la cap nu vrea să îi fie vecin. Norocul nostru este că nu iese prea des la plimbare. Rămâne închis în casa lui, speriat că o să fie atacat.

Ei, dar atunci când decide să iasă din casă trebuie să ne ascundem pe unde apucăm, pentru că e ca și când ar veni uraganul. Ieri s-a apucat să țipe la un negustor pentru că i se păruse că se uitase urât la el. Bietul om nu făcuse nimic. Dar nu ai cu cine să te înțelegi. I-a distrus marfa și l-a provocat la duel. A trebuit să intervin, pentru că altfel ajungeam la probleme mai grave. Nu a vrut să mă asculte, așa că l-am târât până la castel. L-am amenințat că îl închid în temniță, dar el nu m-a crezut. Așa că atunci când am scos cheile și l-am lăsat singur, a început să mă implore să îl eliberez. Rugăciuni fierbinți care m-au impresionat. Nu l-am lăsat să vadă asta. Mynis a spus că nu trebuia să îl iau prizonier; o simplă amendă ar fi fost de ajuns, dar am vrut să îl las o noapte în întuneric.

Astăzi i-am dat drumul. M-a înjurat când a ieșit și mi-a promis că își va lua revanșa. A plecat bombănind din castel. Eu sper că se va cuminți. Am pariat cu Andrei că va urma o perioadă de liniște. El spune că nu. Hmm, să vedem cine are dreptate. Dacă pierd, va trebui să îi cumpăr o motocicletă și urăsc să fac asta, pentru că nu se va mulțumi cu orice model. Doar cu cel mai scump.

Țineți-mi pumnii! Sau prezentați-mi motociclete bune.

Un Crăciun în Strygorra

Colindele se auzeau pe culoarul de la parter. De la bucătărie se simțea mirosul de scorțișoară și plăcinte calde. Aduseseră un brad din pădure pe care îl instalaseră pe hol, la intrare. Decorațiile fuseseră cumpărate din București și aduse în acea dimineață. Pe geamuri conturaseră cu un spray argintiu fulgi de zăpadă.

Tudor aduse scaunul din birou și desfăcu o cutie cu globuri. Lorena și Bianca lipeau beteala pe mesele din hol, așteptând ca băieții să împodobească bradul.

– E ultima oară când mai trag la sorți ceva, comentă Andrei.

Tudor înnoda ața la globurile albastre. Andrei agăță primul glob în brad, nemulțumit pentru că fusese obligat să participe. Până acum nu sărbătorise Crăciunul în Strygorra, iar ei erau singurii care împodobeau bradul acolo. Se plimbase în oraș de dimineață, iar viața strigoilor era la fel de liniștită, lipsită de agitația sărbătorilor pe care Lorena o adusese la castel.

– Noi nu petrecem Crăciunul.

Lorena zâmbi. Aduse cutia cu ornamente și începu să le împrăștie pe pervaz. În curte zăpada se depusese în timpul nopții, iar fumul care ieșea pe hornurile caselor îi amintea de atmosfera sărbătorilor.

– Pentru că am fost fraieri până acum. Nu strică să mai schimbăm lucrurile din când în când.

Andrei își roti ochii.

– Suntem strigoi. Magia sărbătorilor nu intră în fișa postului.

– Nici starea ta de spirit nu e obligatorie. Cu toate astea, noi te suportăm. Taci și fă același lucru și pentru noi.

Tudor îi privea amuzat. Se așezase turcește pe podea, cu toate podoabele de brad împrăștiate lângă el, simțindu-se ca un copil. Își amintea de părinții săi și de tradițiile familiei lui de Crăciun. Nu îi lipsiseră după ce ajunsese strigoi, însă acum era mulțumit că petreceau Crăciunul împreună.

– Nu te mai plânge. Nu e ca și când nu ai fi sărbătorit până acum.

Andrei continua să agațe globurile în brad. Protesta atunci când crengile îi atingeau pielea. Descoperi că nu i-ar fi plăcut dacă Tudor ar fi așezat globurile, pentru că le-ar fi pus într-un mod dezordonat. În schimb, el avea grijă ca totul să fie aranjat la perfecțiune.

– Nataliei o să-i placă surpriza noastră.

– Ha, deci recunoști că ăsta e motivul, o certă Andrei. Nu e schimbarea de vină, ci prezența ei aici.

Lorena rupse o bucată din cutie și o aruncă în direcția lui. Andrei se feri în ultima secundă, dar scăpă globul de cristal din mână. Îl prinse la timp și rămase cu brațele suspendate în aer.

– Vezi, asta pățești când primești oamenii unde nu trebuie, îi spuse lui Tudor.

El îi oferi celelalte globuri și începu să aranjeze beteala argintie. Mynis coborî scările și îi aplaudă când văzu bradul pe jumătate împodobit.

– Arată bine.

Andrei îl privi contrariat.

– Chiar nu-mi ține nimeni partea? E exagerat.

Mynis se uită la îngerașul de plastic. Zero cânta la pianul instalat în cămăruță, atent la discuțiile lor.

– Este o tradiție pe care oamenii o respectă de multă vreme. Doar pentru că am ajuns așa nu înseamnă că trebuie să fim răi și nepăsători. Crăciunul înseamnă să ne amintim de cei pe care îi avem lângă noi. Și, dacă nu mă înșel, este un motiv pentru care trebuie să sărbătorim și noi.

– Și acum ce facem? Îl aducem pe Moș Crăciun de la Polul Nord?

Tudor începu să râdă și o privi pe Lorena.

– N-ar fi rău. Avem câțiva copii care s-ar bucura să stea pe genunchii bătrânului și să-i spună ce dorințe au.

Andrei simți amuzamentul răutăcios din vocea lui. Lorena lăsă lumânarea aprinsă pe masă și se apropie de Andrei și Mynis.

– E ceva ce nu ți-am spus. Am hotărât să îi chemăm pe strigoi aici mâine, să sărbătorim împreună. Și ne-am gândit că am putea costuma pe cineva în Moș Crăciun.

Andrei se crispă când observă că privirea ei era mai insistentă decât ar fi trebuit. Îl auzi pe Mynis chicotind în spatele lui și coborî de pe scaun.

– Ia-ți gândul de la asta. Nu fac așa ceva. Pune-l pe Tudor.

– Nu, protestă el. Eu am vocea prea subțire. Nu m-ar crede nimeni.

Andrei duse mâinile la piept. Înfruntă încăpățânarea Lorenei cu aroganța sa obișnuită. Când ea îl îmbrățișă din senin, el se dezechilibră.

– Doar știi că te iubesc! Te rog frumos. E ultima favoare pe anul ăsta.

– Minți. Urmează Revelionul.

Lorena îl privi cu drag și îi atinse părul.

– Nu e o catastrofă mondială. Sunt copii, Andrei. Ei încă mai cred în așa ceva.

Andrei medită câteva secunde. Nu era o idee îngrozitoare, însă nu îi plăcea să se costumeze și să joace roluri în care nu mai credea. El nu simțea nicio bucurie pentru că se apropiau sărbătorile. Ar fi preferat să plece din Strygorra și să se oprească într-un loc pustiu, fără oameni.

– Cred că pot să mă sacrific. Doar de data asta.

– Ho, ho, ho. Moș Crăciun e aici!

Andrei îl fugări pe Tudor în jurul bradului până când Lorena îi prinse pe amândoi de gulerul pelerinei.

– Bradul, băieți.

Natalia rămase în capul scărilor când întâlni bradul uriaș pe care îl împodobeau pe hol. Zâmbetul îi apăru atât pe buze, cât și în privire și începu să țopăie de fericire.

– E minunat. Nu cred că ați făcut asta.

Lorena o îmbrățișă și o lăsă să admire decorațiile de pe ferestre și mese. Zero apăru în pragul ușii să o salute, apoi se întoarse la muzica interpretată la pian.

– Din păcate, bradul o să fie fără luminițe, pentru că nu avem pic de electricitate aici, dar eu zic că merge și așa.

Natalia se uită la globurile agățate de crengile bradului. Tudor și Andrei roteau beteala argintie, cu grijă să nu spargă ornamentele. Când terminară, Lorena scoase vârful de brad din cutie. Cu acordul celorlalți, i-l înmână Nataliei.

– Ai onoarea.

Natalia măsură distanța până la vârf și pricepu că nu ajungea singură. Vru să se urce pe scaun, dar Andrei o opri. Lipi cele două scaune, îl rugă pe Tudor să se apropie și amândoi o urcară pe Natalia în aer. Natalia agăță steaua argintie și coborî de pe scaun de îndată ce ei o lăsară jos.

O servitoare aduse o tavă plină cu prăjituri și ceai cald. Natalia inspiră aroma dulce de măr și scorțișoară. Era căldura căminului ei, transpusă într-o lume paralelă cu realitatea. Liniște, zâmbete și înțelegere. Asta reprezenta primul ei Crăciun în Strygorra. Prima sărbătoare adevărată pentru noua ei identitate. O zi pe care își dorea să și-o amintească mereu, cu bradul fascinant pregătit de ei și muzica lui Zero. Alături de noua ei familie fantastică, voioasă și ciudată.

* Personajele apar în romanul Destine pierdute. *

Fragment “Destine pierdute”

Continuă să păşească pe acel teren necunoscut. Nu ştia unde se afla, iar lumina lipsea în majoritatea locului. După zgomotele pe care le auzea bănuia că se afla într-o pădure, dar nu era sigură de acest lucru.

În picioarele goale înaintă pe pământul ud. Se întreba de ce ajunsese acolo. Nu-şi amintea nimic. Singurul lucru de care era conștientă era răcoarea care-i cuprindea corpul cu fiecare secundă.

Era singură şi speriată.

Ploaia încetase, dar vântul continua să bată. Frunzele foșneau în copacii înalţi care o înconjurau. Nu găsea nicio cale de ieşire; întregul loc era cufundat în întuneric.

Simţea că cineva o urmărea, însă de fiecare dată când îşi întorcea capul nu auzea sau vedea nimic. Dar simţurile îi erau în alertă, o panicau şi mai rău.

Îşi ridică privirea şi văzu printr-una dintre crăpăturile de deasupra ei norii negri ce se mişcau cu repeziciune. Cerul se lumina în diferite locuri. Fulgerele se apropiau de ea, anunţând o nouă furtună. Un corb cânta în depărtare – singurul care spărgea liniştea nopţii.

Speriată de ceea ce o înconjura, continuă să meargă pe acea cărere întunecată. Se temea să se oprească la baza unui copac. Nu ştia ce creaturi se aflau în acea zonă; risca să fie atacată în orice moment. Aşadar, singura soluţie ce-i mai rămânea era mersul fără oprire, cu toate că picioarele începeau să-i obosească.

Nu trebuie să mă dau bătută, îşi spuse în minte în timp ce continua să meargă. Nu pot să-i las să mă atace.

Îndepărtă oboseala care-i cuprinse picioarele din minte şi merse fără oprire minute bune. Auzea tunetele care se apropiau. Vântul se înteţise, lipindu-i materialul subţire al pijamalei albe de corp. Degetele de la mâini deja începuseră să-i amorţească de frig, dar nu voia să se oprească. Nu putea, când nu se afla încă în siguranţă.

Ştia că dacă urma să fie atacată nimeni nu avea să o ajute în acel loc care părea să se afle la capătul lumii. Oricât de mult ar fi ţipat, era doar ea, fără vreun ajutor pe care să se bazeze.

Cum am ajuns eu aici? continuă să se întrebe în timp ce privea copacii negri din dreapta şi stânga ei. De ce?

Tremură de frig şi-şi lăsă capul în jos. Simți picăturile reci de ploaie udându-i părul. Îşi muşcă buzele şi se opri pentru o secundă; încercă să se obişnuiască cu frigul care-i domina trupul. Pijamaua era prea subţire şi dacă urma să se ude, avea să fie şi mai rău. Singurul mod de a se încălzi erau braţele ei pe care le ţinea strâns lipite de stomac.

Îşi scutură capul şi continuă să meargă. Picăturile reci de ploaie îi udară corpul aproape gol.

Încercă să se gândească la un lucru frumos care să-i îndepărteze gândurile negre ce începeau să o cuprindă, dar nu reuşi. Cu toate că această metodă funcţionase în copilărie, acum nu mai dădea roade. Teama şi nesiguranţa erau prea mari ca să poată fi îndepărtate de o fantezie sau o amintire stupidă. Realitatea o punea acum la încercare, iar ea trebuia să arate că era în stare să supravieţuiască.

Se opri dintr-odată şi ridică speriată capul. Ascultă cu atenţie. Zgomotul se oprise acum, dar putea să jure că cineva sau ceva se apropia de ea. Făcu un pas în faţă. Privi în jurul ei cu atenție. Nu văzu balta și călcă în ea; se stropi din cap până-n picioare. Îşi strânse ochii de furie şi vru să strige, dar în acel moment o creangă se rupse în stânga ei.

Nu era singură acolo.

*

Stropii mari de ploaie îi atingeau părul negru ca noaptea. Pielea sa rece nu mai simţea răcoarea de afară, încălzită acum de ura care-i mistuia sufletul. Multe secole îi antrenaseră abilităţile, îl ajutaseră să devină cel mai puternic dintre cei ce-i semănau.

Îşi dorise supremaţia. Făcuse orice pentru a o obţine.

Încă de când fusese transformat, gustase aroma puterii, se îmbătase cu ea în fiecare clipă. Învățase să mintă, să trădeze, să câştige. Distrusese multe suflete pentru acest lucru, dar nu-i păsase, din moment ce şi sufletul său fusese distrus de ei.

Ea, cea care-l captivase, îl trădase, iar pentru asta nu avea să aibă milă pentru nimeni. Cu toţii urmau să simtă durerea care-l nenorocise zeci de ani, suferinţa care-l doborâse.

Acum se întorsese, mai puternic ca niciodată.

Se apropie de unul dintre copaci. Privi puţinii oameni care treceau pe acea străduţă lăturalnică. Lăsă mirosul lor să-i invadeze nările. Setea se formă în gâtul său. Simţi cum flăcările începură să-i ardă interiorul, nimicind răcoarea de gheaţă care-l forma.

Era pregătit.

Privi cum fulgerele brăzdară cerul, aproape împărţindu-l în două. Îşi strânse mâinile în pumn şi făcu un pas în față. Se sincroniză cu furtuna de afară. Străbătu străduţa îngustă până la marginea blocului de patru etaje după care se ascunse. Îşi căută o victimă, astfel încât să nu iasă în evidenţă în clipa în care o va ataca.

Urmau cu toţii să primească aceeaşi pedeapsă, dar încă nu sosise momentul. Şi până când nu avea să fie totul pregătit, nu avea de ce să trezească până şi cea mai mică bănuială.

Văzu la colţul străzii un bătrânel uscăţiv, cocoşat, ce se chinuia să se adăpostească de ploaie. Mâinile îi tremurau, bastonul mai mult fiind ridicat deasupra asfaltului decât să-l atingă. Îşi ridică uşor ochii şi căută un magazin deschis, sau un acoperiş, un loc potrivit pentru a se adăposti de ploaie. Printre stropii mari văzu culoarul dintre cele două blocuri, dar ignoră silueta neagră din margine. Pentru că nu avea altă alegere, începu să se apropie cu paşi mărunţi de acea străduţă. Umezeala îi lipise hainele de pielea subţire.

Dragoş îl văzu apropiindu-se şi zâmbi. Se retrase câţiva centimetri. După gesturile bătrânului putu să ghicească că se îndrepta spre acel loc. Se ascunse după un tomberon. Putea să-i simtă mirosul prin aerul umed, apropiindu-se cu fiecare secundă de el.

Când bătrânelul ajunse în capăt, un nou trăsnet brăzdă cerul. Acesta se închină de teamă.

*

Ochii ei roşii încercară să străbată ceva prin geamul prăfuit. Aștepta ca ea să se întoarcă. Se săturase să stea închisă în căbănuţa aceea mică, vânând momentul în care el va apărea. Nu ştia cum avea să reacţioneze în clipa în care îl va vedea, dar ştia că ura pe care o simţea era mult prea puternică pentru a renunţa acum.

Auzi paşii ei apropiindu-se. Se depărtă de fereastră și întoarse capul în clipa în care uşa se deschise. Ea zâmbi când o văzu. Aruncă pelerina pe unul din scaunele din colţ.

– Ai reuşit ceva? o întrebă cu speranţă în glas, privindu-i gesturile.

– I-am pierdut urma la câţiva kilometri de aici, răspunse. Cred că sunt câteva zile de când a plecat, dar nu pot să-mi dau seama încotro.

Cealaltă îşi lăsă capul în jos şi se aşeză pe scaun. Își puse mâinile reci sub bărbie. Nu-i era uşor de una singură, dar măcar avea pe cine să conteze în momentele grele.

– O să mai încerc, îi promise cu seriozitate, apropiindu-se de scaunul pe care stătea. Cauza ta este şi a mea acum.

Ea zâmbi şi îi întinse mâna. O rugă să o lase singură. Protestă la început, dar după câteva secunde ieşi. Profită de această ocazie pentru a-şi potoli setea.

Rămasă singură, îşi privi cu tristeţe mâinile. Se întrebă când avea să se termine totul.

În curând, îşi promise privind fereastra. În curând.

* Romanul Destine pierdute, primul volum din seria “Dincolo de moarte”. *