Tag Archives: romance

“Jocul secretelor”

“Cred că fiecare cititor de Fantasy și-a dorit măcar o dată să aibă ocazia să fie protagonistul unei povești fantastice, să poată deveni eroul cu puteri fabuloase, însă cartea Adinei te face să te gândești de două ori, pentru că pe lângă faptul că riști să fii nevoit să lupți împotriva unui inamic mult mai familiarizat cu regulile noii lumi în care ai pășit, riști să devii doar un pion în mâinile uneia dintre tabere.

În plus, cel mai important lucru de care are nevoie un erou e încrederea, iar Natalia are mult de furcă în această privință pentru că Andrei o detestă și profită de fiecare ocazie ca să o conteste. Amândoi sunt extrem de încăpățânați și strigoiul are talentul de a scoate tot ce e mai rău din Natalia, așa că certurile lor sunt deosebit de intense. Există și cazuri în care, de dragul orgoliului, cei doi devin atât de copilăroși încât sunt chiar amuzanți.”
Recenzia completă, aici.

Fragment “Jocul secretelor”

Jocul-secretelor_site

– Vată de zahăr pentru toată lumea!

Copiii se adunară în jurul bărbatului costumat în clovn care împărțea vată de zahăr. Zâmbetul lui părea sincer, cu toate că nu mai dormise de douăzeci de ore. Dar strigătele entuziasmate ale copiilor îi dădeau energie. Adolescenții așteptau la rând lângă roata cea mare, luminată în zeci de culori. Îmbrăcați pentru o zi de iarnă, oamenii veniseră la spectacolul pregătit de artiști, obișnuiți deja cu tradiția anuală de început de noiembrie.

La intrare, sub poarta roșie, un alt clovn împărțea pliante tuturor vizitatorilor. Ignoră privirea indiferentă a femeii care trecu pe lângă el, urându-le bun venit tuturor. După câțiva pași, femeia se opri. Zâmbi când întâlni numele pe lista atracțiilor din acel an, apoi ascunse hârtia în buzunarul paltonului.

Nu spera că va primi informațiile de care avea nevoie, dar era singura ei șansă de reușită. Își croi drum printre ceilalți oameni, pierzându-se cu ușurință printre animăluțele de pluș și tonele de dulciuri. Se opri când observă cortul în fața căruia era înfiptă în pământ o sperietoare de ciori. Mirosul de tărie și lumânări parfumate ajunse până la ea, neobișnuit pentru persoana care se afla înăuntru.

Profită de faptul că puține persoane așteptau la rând și se apropie cu încredere. Vru să intre prima, dar o cutie transparentă în care se aflau mai multe monede o opri.

– Nu poți să intri până nu plătești. Viitorul costă.

Femeia se uită la bărbatul înalt de doi metri, care avea un ochi acoperit și trei dinți lipsă. Nu își imaginase că folosea figuranți pentru a-și face farsa cât mai credibilă. Se uită în spate, la cei doi tineri care tastau mesaje și scoase două monede din buzunar. Le aruncă în cutie și făcu un pas în față. De această dată, brațul bărbatului o prinse de umăr și o trase înapoi.

– Hei, cucoană, banii ăștia sunt falși, îi spuse cu o voce plictisită.

Femeia privi monedele din palma lui mare. Oftă exasperată și îi prinse brațul dintr-o mișcare, apoi îl întoarse cu spatele la ea; îi strivea mâna între corpul ei și al lui. Monedele se răsturnară pe pământ, aburii respirației lui ridicându-se în aer. Bărbatul vru să scape, dar forța lui pierea în fața strânsorii ei.

– Sunt aici să o văd pe Olga, nu să-mi spui tu dacă banii mei sunt buni sau nu.

Se ridică pe vârfuri pentru a ajunge aproape de urechea lui și mârâi discret, cât să-l sperie. Bărbatul înghiți în sec și dădu disperat din cap. Femeia așteptă câteva secunde, apoi îi eliberă brațul. Își luă cele două monede de pe jos și le strânse în palmă.

***

Vlad îi făcu semn lui Alexandru să rămână lângă ușă. Se sunase de trei minute, iar profesoara trebuia să ajungă în orice moment. Iar el mai avea doar o jumătate de pagină de copiat.

– Ce dracu’ faci? Scrii un roman de dragoste?

Vlad nu răspunse. Încercase la început să înțeleagă toate formulele pe care le aplicase colegul lui, dar renunțase când pauza se terminase. Silvia își repeta teoria înainte de test, iar Rebeca își verifica email-urile.

Natalia continuă să își privească prietenii, indiferentă la posibilitatea unui test neanunțat la fizică. De când descoperise că puterile ei erau adevărate, era încrezătoare în cauza ei. Alesese să nu îi spună Lorenei adevărul până când nu exersa mai mult. Își dorea să le arate noua ei putere în clipa în care va putea să o controleze fără greșeli.

Lorena rămase lângă ea, amuzată de replicile usturătoare ale lui Vlad. Acceptase propunerea Nataliei de a se antrena acasă, convinsă că așa va putea să se concentreze mai ușor. Oricât de mult țineau la ea, insistențele lor nu erau un ajutor plăcut. Iar comentariile lui Andrei o încordau mai mult decât trebuia. Avea nevoie de un mediu relaxant, în care să se simtă protejată. Până la urmă, destinul lor depindea de puterea ei de adaptare și trebuiau să îi ofere spațiul de care avea nevoie.

Alexandru fluieră când profesoara urcă scările și fugi în bancă.

– Mai am ultima problemă de copiat!

Alexandru puse ghiozdanul peste foile din pupitru și îl rugă pe Vlad să îi înapoieze caietul. Vlad se răsti la el și continuă să scrie.

– Dacă mă prinde baba aia nebună, îmi dă un doi cât casa. Taci și lasă-mă în pace!

Natalia se uită la ușa închisă. Un ajutor de câteva secunde pentru Vlad nu ar fi făcut rău nimănui, mai ales dacă reușea să nu scoată nimic în evidență. Închise ochii și se concentră să blocheze ușa. Fără ca cineva să observe, yala se răsuci și ușa se încuie în secunda în care profesoara ajunse. Apăsă pe clanță, dar nu reuși să intre.

Vlad încremeni când ușa începu să se zdruncine. Mâinile îi tremurau de spaimă, iar pixul ajunse pe podea.

– Băi, fii atent. Nu poate să deschidă ușa.

Elevii se uitară spre ușă, amuzați de încercările disperate ale profesoarei de a intra. Lorena era singura care nu râdea. Se întoarse cu fața spre Natalia și se încruntă când îi observă pumnii încleștați pe bancă. Natalia îi făcu semn să tacă. Lorena zâmbi când pricepu. Îi oferea timp lui Vlad, folosindu-și puterile.

– Du-te, frate, și ajut-o să intre. Mai rău o să facă dacă stă acolo cinci minute.

Lorena se uită la elevul care se ridică din bancă. Vlad continua să râdă, uitând de tema pe care nu o copiase.

– Stai acolo, comentă Lorena. Vlad, scrie problema aia până nu intră în clasă.

Vlad se uită la ultimele trei rânduri de pe pagină. Fără să înțeleagă cum, câștigase timp pentru a termina de copiat tema. Luă pixul de pe podea și își continuă treaba, cu râsetele colegilor săi pe fundal. Natalia îi zâmbi Lorenei și continuă să blocheze ușa. Din fericire, niciun coleg nu îndrăznise să o privească în detaliu. Rămânea o elevă normală, fără abilități ciudate pentru un om.

***

În fiecare seară, de când ajunsese în Praga, urma același traseu care îl aducea înapoi în Centrul Vechi al orașului. Nu mai vizitase de secole orașul, dar modul în care evoluase nu îl impresiona deloc. Trecea cu indiferență pe lângă Ceasul Astronomic, un adevărat punct de atracție pentru turiștii străini, și aștepta în mijlocul pieței până la primele raze ale soarelui.

În acea seară însă, piața era aglomerată. Zumzetele celor de la masă ajunseră de îndată la urechea lui când trecu prin fața Primăriei. În mijlocul pieței, decorat cu peste două mii de beculețe, bradul de Crăciun domnea strașnic peste întreg orașul. Din toate colțurile se auzeau colinde, iar oamenii se adunaseră la standurile cu mâncare și ornamente de sărbători.

Dymas trecu pe lângă un grup de tineri, croindu-și drum spre statuia lui Jan Hus. Nu suporta aglomerația din acea seară, așa cum privirile curioase ale oamenilor îl dezgustau. Încercase să nu atragă prea mult atenția, îmbrăcat cu un palton negru de stofă și o pălărie. Dar pericolul trezea semnale de alarmă în mintea oamenilor, deși nu îi puteau desluși tainele pe deplin.

Marginea statuii era ocupată în mare parte de adolescenții care ascultau colindele. Dymas se opri când observă o tânără deghizată în ajutorul lui Moș Crăciun apropiindu-se zâmbind. Tânăra îi privi ochii roșii câteva secunde, apoi scăpă hârtiile din mână la picioarele lui. Dymas vru să o ajute, dar tânăra îl opri. Lăsă un singur bilet pe asfalt și se retrase fugind.

Dymas pricepu că era prea departe ca să îl audă. Șterse picăturile de noroi de pe hârtie și o despături.

„Podul Carol, mâine, la șase.”

Dymas văzu un alt spiriduș care împărțea bilete lângă el. Trase cu ochiul la mesajul de pe hârtie, care anunța o tombolă cu premii surpriză în seara de Ajun. Biletul lui, în schimb, nu avea semnătura niciunui comerciant din piață. Era un mesaj secret, pe care nu știa dacă să-l ia în considerare sau nu. Doar Anna știa de prezența lui în Cehia, iar cel pe care îl căuta alesese să nu vorbească.

Ascunse biletul în buzunar și părăsi piața în grabă. Observă în treacăt, la una dintre mese, un bărbat care îl analiza atent de multă vreme. Se opri în fața unui stand care vindea turtă dulce, cu grijă ca lumina să nu-i scoată în evidență ochii de un roșu aprins. Bărbatul de la masă duse două degete la frunte în semn de salut. Dymas nu răspunse. După mesajul primit, totul putea să fie doar o înscenare. Dacă învățase ceva în ultimele secole, era convins că aparențele înșelau. Iar Dragoș era în stare de orice.

Bărbatul zâmbi și scoase două bancnote din buzunarul interior al paltonului. Ridică paharul de bere din care nu gustase nici măcar o picătură și împinse scaunul pe podea. Dymas îl urmări cu privirea până dispăru după colț, apoi se îndreptă spre masă. Între bancnote găsi un alt bilet, mult mai mic.

„Vom fi doar noi doi.”

Lansarea volumului va avea loc pe data de 4 februarie, orele 18:30, la ceainăria La Un Ceai.

Despre “Destine pierdute”

“Acelasi lucru e valabil si pentru personajele supranaturale, care n-au avut posibilitatea de a alege intre moarte si viata vesnica, ci alegerea a fost facuta pentru ei, fie de legile implacabile care transforma sufletele neimpacate in strigoi, fie de catre alti vampiri care au decis ca au nevoie de tovarasi. In Destine pierdute, personajele supranaturale nu mai sunt acei super-eroi in care am vrea cu totii sa ne transformam, ci sunt intr-adevar damnati, blestemati sa bantuie vesnic pamantul, incapabili de a relationa cu muritorii efemeri, incercand cu greu sa se adapteze lumii nemuritorilor, o lume plina de ura si regrete, o lume nelinistita, a carei furie clocoteste de secole, gata sa izbucneasca intr-un razboi care poate distruge totul.

Si cel mai trist este ca fiecare strigoi sau vampir poate observa cum isi pierde umanitatea, cum tot ceea ce-l definea inaintea transformarii dispare, lasand in loc o creatura cu care n-ar fi putut niciodata sa se identifice inainte, o creatura manata in primul rand de instinct. De aceea majoritatea personajelor – chiar si cele pozitive – sunt impulsive, tinandu-si cu greu sentimentele in frau, impartind deseori pumni la furie, chiar si in urma unor antrenamente intense pentru a se stapani mai bine. ”

Întreaga recenzie, aici. Mulțumim Jurnalul unei cititoare!

Tot înainte

Șiiii… Pe 4 februarie apare al doilea volum, intitulat “Jocul secretelor”. Descrierea cărții, mai jos.

“Natalia a acceptat să lupte de partea lor. Însă ce nu știe este că alegerea ei duce la consecințe la care nu s-ar fi gândit niciodată, mai ales când familia ei pare să fie mai implicată decât și-ar fi dorit. Dragoș nu intenționează să îi permită să se apropie de Strygorra și de statutul pe care destinul i l-a oferit. În același timp, informații din trecutul agitat al nemuritorilor se întorc să îngreuneze misiunea pe care Natalia trebuie să o ducă la final.
Presată de evenimentele care îi pun în pericol pe cei dragi, Natalia înțelege că singura șansă de izbândă sunt forțele ei proprii. Este singură într-o luptă din calea căreia nu poate fugi odată ce a călcat în lumea nemuritorilor. Iar legenda pe care o întruchipează devine mai vie cu fiecare secundă.
Secrete ce ar fi trebuit să rămână ascunse pe vecie revin în lumea umbrelor, unde răul domnește de secole.
Uneori, să fii cel ales nu este cel mai fericit lucru care ți se poate întâmpla.”

Pe unde mai umblăm…

Azi am fost duși la “Mihai Viteazul”, Mishu pentru cunoscători ( e un liceu din București ). Mă rog, ne-a cam dus cu forța, cu același mijloc de transport, cartea. Pe bune, să fii personaj de carte este o chestiune destul de frustrantă la un moment dat. De ce? Simplu, pentru că tu nu ai un cuvânt de spus. Vorbesc alții despre și pentru tine. În cazul nostru, Garda senzațională din Strygorra, nu prea vorbește nimeni despre noi. Știu, fac mare caz din asta, dar să fim sinceri, povestea n-ar avea farmec dacă nu am exista noi. Ce, Dragoș e atât de senzațional încât să susțină o serie întreagă? E un nebun și atât. Nu are pic de sensibilitate pentru ființele umane. Nu că noi am avea, dar aste este o altă poveste.

Așadar, am fost la liceu. Sincer, când am auzit că mergem acolo, am făcut pariu cu Zero că n-o să vină multă lume. El și Tudor au fost mai optimiști și au spus că va fi invers. Au avut dreptate. Bine că nu am pus nimic important în joc, pentru că am pierdut și trebuia să îmi achit datoria apoi.

Elevi tineri, care au ascultat cu atenție ce s-a spus despre carte, despre personaje, veșnicii Natalia si Dragoș. S-a citit și un fragment din carte ( pagina 199).  Ne-au aplaudat la final. Nu a spus nimeni asta, dar adevărul e că aplauzele au fost pentru mine. Tudor, îmi pare rău, sunt mai tare decât tine.

A fost mișto. Mie mi-a plăcut, mai ales că la final au venit câteva fete pentru autograf. Poze o să punem imediat ce le primim.

Azi a fost o zi reușită. Păzea, avem câteva surprize pentru volumul 2, care se apropie, dar toate la timpul lor. În orice caz, fiți pe fază când se face anunțul.

Andrei.

Două roti și jumătate

Se spune că mersul pe bicicletă nu se uită niciodată, mai ales dacă ai învățat când erai copil. Ei, ce te faci când înveți să mergi pe bicicletă abia pe la 20 de ani, după ce te-ai transformat într-un specimen ciudat, care trăiește într-o lume fantastică? Nimic rău nu se poate întâmpla, nu? Mă rog, poate doar câțiva copaci dărâmați, trandafirii culcați la pământ și roțile dezumflate de la prima tură. În pădure…

Nu are rost să spun că Andrei a fost cel care m-a învățat cum să mă plimb cu bicicleta. Era într-o seară, pe la începutul vieții mele în Strygorra, când a aflat că nu știam să merg cu bicicleta. A fost destul de drăguț și a doua zi m-am trezit cu o bicicletă nouă în curtea castelului.

Prima plimbare, în pădure. Nuuu, cum să mă învețe pe teren drept, unde toată lumea m-ar fi văzut? De parcă domnii “educați și stilați” din oraș mai văzuseră vreodată așa ceva, mai ales ăia bătrâni.

Deci, am fost dus cu forța în pădure, pe un teren alunecos, plin de pietre și rădăcini ale copacilor. Singur, cu un nebun care se distra copios pe seama mea. Cred că atunci am început să nu-l simpatizez foarte tare.

Mi-a spus că totul era foarte simplu. Că trebuia doar să îmi păstrez echilibrul și să mă feresc de tot ce mi-ar fi apărut în față. Și m-a împins la vale, pe o pantă într-o pădure. Am supraviețuit în primul minut, până când a trebuit să folosesc frâna. Din greșeală, sau neatenție, sau ce-o fi fost aia, am luat picioarele de pe pedale. Bicicleta s-a oprit într-o piatră, iar eu am zburat până în baltă. Noroi și frunze. Arătam ca un purcel care fusese eliberat din coteț. O frumusețe.

Andrei a râs toată ziua de isprava mea. A ținut să îmi amintească de evenimentul nefericit tot anul, până când a fost el cel care s-a accidentat. Pe munte. I s-au dezumflat roțile și a alunecat printre stânci. E un strigoi, n-a pățit nimic. Poate doar orgoliul lui a fost rănit, dar n-am de unde să știu. Mi-a zis că îmi dă foc dacă spun cuiva ce s-a întâmplat.

Iar acum ne luptăm pe motocicleta lui, singura din casă. Oare de ce nu mi-am cumpărat una până acum? Pentru că el nu îmi dă voie. Se pare că un regulament invizibil susține că eu trebuie să aștept ca el să își cumpere o motocicletă nouă ca să o primesc pe cea veche.

Da, Andrei, ești cel mai tare…

Jurnal de Strygorra #2

Fragment “Destine pierdute”

Continuă să păşească pe acel teren necunoscut. Nu ştia unde se afla, iar lumina lipsea în majoritatea locului. După zgomotele pe care le auzea bănuia că se afla într-o pădure, dar nu era sigură de acest lucru.

În picioarele goale înaintă pe pământul ud. Se întreba de ce ajunsese acolo. Nu-şi amintea nimic. Singurul lucru de care era conștientă era răcoarea care-i cuprindea corpul cu fiecare secundă.

Era singură şi speriată.

Ploaia încetase, dar vântul continua să bată. Frunzele foșneau în copacii înalţi care o înconjurau. Nu găsea nicio cale de ieşire; întregul loc era cufundat în întuneric.

Simţea că cineva o urmărea, însă de fiecare dată când îşi întorcea capul nu auzea sau vedea nimic. Dar simţurile îi erau în alertă, o panicau şi mai rău.

Îşi ridică privirea şi văzu printr-una dintre crăpăturile de deasupra ei norii negri ce se mişcau cu repeziciune. Cerul se lumina în diferite locuri. Fulgerele se apropiau de ea, anunţând o nouă furtună. Un corb cânta în depărtare – singurul care spărgea liniştea nopţii.

Speriată de ceea ce o înconjura, continuă să meargă pe acea cărere întunecată. Se temea să se oprească la baza unui copac. Nu ştia ce creaturi se aflau în acea zonă; risca să fie atacată în orice moment. Aşadar, singura soluţie ce-i mai rămânea era mersul fără oprire, cu toate că picioarele începeau să-i obosească.

Nu trebuie să mă dau bătută, îşi spuse în minte în timp ce continua să meargă. Nu pot să-i las să mă atace.

Îndepărtă oboseala care-i cuprinse picioarele din minte şi merse fără oprire minute bune. Auzea tunetele care se apropiau. Vântul se înteţise, lipindu-i materialul subţire al pijamalei albe de corp. Degetele de la mâini deja începuseră să-i amorţească de frig, dar nu voia să se oprească. Nu putea, când nu se afla încă în siguranţă.

Ştia că dacă urma să fie atacată nimeni nu avea să o ajute în acel loc care părea să se afle la capătul lumii. Oricât de mult ar fi ţipat, era doar ea, fără vreun ajutor pe care să se bazeze.

Cum am ajuns eu aici? continuă să se întrebe în timp ce privea copacii negri din dreapta şi stânga ei. De ce?

Tremură de frig şi-şi lăsă capul în jos. Simți picăturile reci de ploaie udându-i părul. Îşi muşcă buzele şi se opri pentru o secundă; încercă să se obişnuiască cu frigul care-i domina trupul. Pijamaua era prea subţire şi dacă urma să se ude, avea să fie şi mai rău. Singurul mod de a se încălzi erau braţele ei pe care le ţinea strâns lipite de stomac.

Îşi scutură capul şi continuă să meargă. Picăturile reci de ploaie îi udară corpul aproape gol.

Încercă să se gândească la un lucru frumos care să-i îndepărteze gândurile negre ce începeau să o cuprindă, dar nu reuşi. Cu toate că această metodă funcţionase în copilărie, acum nu mai dădea roade. Teama şi nesiguranţa erau prea mari ca să poată fi îndepărtate de o fantezie sau o amintire stupidă. Realitatea o punea acum la încercare, iar ea trebuia să arate că era în stare să supravieţuiască.

Se opri dintr-odată şi ridică speriată capul. Ascultă cu atenţie. Zgomotul se oprise acum, dar putea să jure că cineva sau ceva se apropia de ea. Făcu un pas în faţă. Privi în jurul ei cu atenție. Nu văzu balta și călcă în ea; se stropi din cap până-n picioare. Îşi strânse ochii de furie şi vru să strige, dar în acel moment o creangă se rupse în stânga ei.

Nu era singură acolo.

*

Stropii mari de ploaie îi atingeau părul negru ca noaptea. Pielea sa rece nu mai simţea răcoarea de afară, încălzită acum de ura care-i mistuia sufletul. Multe secole îi antrenaseră abilităţile, îl ajutaseră să devină cel mai puternic dintre cei ce-i semănau.

Îşi dorise supremaţia. Făcuse orice pentru a o obţine.

Încă de când fusese transformat, gustase aroma puterii, se îmbătase cu ea în fiecare clipă. Învățase să mintă, să trădeze, să câştige. Distrusese multe suflete pentru acest lucru, dar nu-i păsase, din moment ce şi sufletul său fusese distrus de ei.

Ea, cea care-l captivase, îl trădase, iar pentru asta nu avea să aibă milă pentru nimeni. Cu toţii urmau să simtă durerea care-l nenorocise zeci de ani, suferinţa care-l doborâse.

Acum se întorsese, mai puternic ca niciodată.

Se apropie de unul dintre copaci. Privi puţinii oameni care treceau pe acea străduţă lăturalnică. Lăsă mirosul lor să-i invadeze nările. Setea se formă în gâtul său. Simţi cum flăcările începură să-i ardă interiorul, nimicind răcoarea de gheaţă care-l forma.

Era pregătit.

Privi cum fulgerele brăzdară cerul, aproape împărţindu-l în două. Îşi strânse mâinile în pumn şi făcu un pas în față. Se sincroniză cu furtuna de afară. Străbătu străduţa îngustă până la marginea blocului de patru etaje după care se ascunse. Îşi căută o victimă, astfel încât să nu iasă în evidenţă în clipa în care o va ataca.

Urmau cu toţii să primească aceeaşi pedeapsă, dar încă nu sosise momentul. Şi până când nu avea să fie totul pregătit, nu avea de ce să trezească până şi cea mai mică bănuială.

Văzu la colţul străzii un bătrânel uscăţiv, cocoşat, ce se chinuia să se adăpostească de ploaie. Mâinile îi tremurau, bastonul mai mult fiind ridicat deasupra asfaltului decât să-l atingă. Îşi ridică uşor ochii şi căută un magazin deschis, sau un acoperiş, un loc potrivit pentru a se adăposti de ploaie. Printre stropii mari văzu culoarul dintre cele două blocuri, dar ignoră silueta neagră din margine. Pentru că nu avea altă alegere, începu să se apropie cu paşi mărunţi de acea străduţă. Umezeala îi lipise hainele de pielea subţire.

Dragoş îl văzu apropiindu-se şi zâmbi. Se retrase câţiva centimetri. După gesturile bătrânului putu să ghicească că se îndrepta spre acel loc. Se ascunse după un tomberon. Putea să-i simtă mirosul prin aerul umed, apropiindu-se cu fiecare secundă de el.

Când bătrânelul ajunse în capăt, un nou trăsnet brăzdă cerul. Acesta se închină de teamă.

*

Ochii ei roşii încercară să străbată ceva prin geamul prăfuit. Aștepta ca ea să se întoarcă. Se săturase să stea închisă în căbănuţa aceea mică, vânând momentul în care el va apărea. Nu ştia cum avea să reacţioneze în clipa în care îl va vedea, dar ştia că ura pe care o simţea era mult prea puternică pentru a renunţa acum.

Auzi paşii ei apropiindu-se. Se depărtă de fereastră și întoarse capul în clipa în care uşa se deschise. Ea zâmbi când o văzu. Aruncă pelerina pe unul din scaunele din colţ.

– Ai reuşit ceva? o întrebă cu speranţă în glas, privindu-i gesturile.

– I-am pierdut urma la câţiva kilometri de aici, răspunse. Cred că sunt câteva zile de când a plecat, dar nu pot să-mi dau seama încotro.

Cealaltă îşi lăsă capul în jos şi se aşeză pe scaun. Își puse mâinile reci sub bărbie. Nu-i era uşor de una singură, dar măcar avea pe cine să conteze în momentele grele.

– O să mai încerc, îi promise cu seriozitate, apropiindu-se de scaunul pe care stătea. Cauza ta este şi a mea acum.

Ea zâmbi şi îi întinse mâna. O rugă să o lase singură. Protestă la început, dar după câteva secunde ieşi. Profită de această ocazie pentru a-şi potoli setea.

Rămasă singură, îşi privi cu tristeţe mâinile. Se întrebă când avea să se termine totul.

În curând, îşi promise privind fereastra. În curând.

* Romanul Destine pierdute, primul volum din seria “Dincolo de moarte”. *