Tag Archives: strygorra

Fragment “Jocul secretelor”

Jocul-secretelor_site

– Vată de zahăr pentru toată lumea!

Copiii se adunară în jurul bărbatului costumat în clovn care împărțea vată de zahăr. Zâmbetul lui părea sincer, cu toate că nu mai dormise de douăzeci de ore. Dar strigătele entuziasmate ale copiilor îi dădeau energie. Adolescenții așteptau la rând lângă roata cea mare, luminată în zeci de culori. Îmbrăcați pentru o zi de iarnă, oamenii veniseră la spectacolul pregătit de artiști, obișnuiți deja cu tradiția anuală de început de noiembrie.

La intrare, sub poarta roșie, un alt clovn împărțea pliante tuturor vizitatorilor. Ignoră privirea indiferentă a femeii care trecu pe lângă el, urându-le bun venit tuturor. După câțiva pași, femeia se opri. Zâmbi când întâlni numele pe lista atracțiilor din acel an, apoi ascunse hârtia în buzunarul paltonului.

Nu spera că va primi informațiile de care avea nevoie, dar era singura ei șansă de reușită. Își croi drum printre ceilalți oameni, pierzându-se cu ușurință printre animăluțele de pluș și tonele de dulciuri. Se opri când observă cortul în fața căruia era înfiptă în pământ o sperietoare de ciori. Mirosul de tărie și lumânări parfumate ajunse până la ea, neobișnuit pentru persoana care se afla înăuntru.

Profită de faptul că puține persoane așteptau la rând și se apropie cu încredere. Vru să intre prima, dar o cutie transparentă în care se aflau mai multe monede o opri.

– Nu poți să intri până nu plătești. Viitorul costă.

Femeia se uită la bărbatul înalt de doi metri, care avea un ochi acoperit și trei dinți lipsă. Nu își imaginase că folosea figuranți pentru a-și face farsa cât mai credibilă. Se uită în spate, la cei doi tineri care tastau mesaje și scoase două monede din buzunar. Le aruncă în cutie și făcu un pas în față. De această dată, brațul bărbatului o prinse de umăr și o trase înapoi.

– Hei, cucoană, banii ăștia sunt falși, îi spuse cu o voce plictisită.

Femeia privi monedele din palma lui mare. Oftă exasperată și îi prinse brațul dintr-o mișcare, apoi îl întoarse cu spatele la ea; îi strivea mâna între corpul ei și al lui. Monedele se răsturnară pe pământ, aburii respirației lui ridicându-se în aer. Bărbatul vru să scape, dar forța lui pierea în fața strânsorii ei.

– Sunt aici să o văd pe Olga, nu să-mi spui tu dacă banii mei sunt buni sau nu.

Se ridică pe vârfuri pentru a ajunge aproape de urechea lui și mârâi discret, cât să-l sperie. Bărbatul înghiți în sec și dădu disperat din cap. Femeia așteptă câteva secunde, apoi îi eliberă brațul. Își luă cele două monede de pe jos și le strânse în palmă.

***

Vlad îi făcu semn lui Alexandru să rămână lângă ușă. Se sunase de trei minute, iar profesoara trebuia să ajungă în orice moment. Iar el mai avea doar o jumătate de pagină de copiat.

– Ce dracu’ faci? Scrii un roman de dragoste?

Vlad nu răspunse. Încercase la început să înțeleagă toate formulele pe care le aplicase colegul lui, dar renunțase când pauza se terminase. Silvia își repeta teoria înainte de test, iar Rebeca își verifica email-urile.

Natalia continuă să își privească prietenii, indiferentă la posibilitatea unui test neanunțat la fizică. De când descoperise că puterile ei erau adevărate, era încrezătoare în cauza ei. Alesese să nu îi spună Lorenei adevărul până când nu exersa mai mult. Își dorea să le arate noua ei putere în clipa în care va putea să o controleze fără greșeli.

Lorena rămase lângă ea, amuzată de replicile usturătoare ale lui Vlad. Acceptase propunerea Nataliei de a se antrena acasă, convinsă că așa va putea să se concentreze mai ușor. Oricât de mult țineau la ea, insistențele lor nu erau un ajutor plăcut. Iar comentariile lui Andrei o încordau mai mult decât trebuia. Avea nevoie de un mediu relaxant, în care să se simtă protejată. Până la urmă, destinul lor depindea de puterea ei de adaptare și trebuiau să îi ofere spațiul de care avea nevoie.

Alexandru fluieră când profesoara urcă scările și fugi în bancă.

– Mai am ultima problemă de copiat!

Alexandru puse ghiozdanul peste foile din pupitru și îl rugă pe Vlad să îi înapoieze caietul. Vlad se răsti la el și continuă să scrie.

– Dacă mă prinde baba aia nebună, îmi dă un doi cât casa. Taci și lasă-mă în pace!

Natalia se uită la ușa închisă. Un ajutor de câteva secunde pentru Vlad nu ar fi făcut rău nimănui, mai ales dacă reușea să nu scoată nimic în evidență. Închise ochii și se concentră să blocheze ușa. Fără ca cineva să observe, yala se răsuci și ușa se încuie în secunda în care profesoara ajunse. Apăsă pe clanță, dar nu reuși să intre.

Vlad încremeni când ușa începu să se zdruncine. Mâinile îi tremurau de spaimă, iar pixul ajunse pe podea.

– Băi, fii atent. Nu poate să deschidă ușa.

Elevii se uitară spre ușă, amuzați de încercările disperate ale profesoarei de a intra. Lorena era singura care nu râdea. Se întoarse cu fața spre Natalia și se încruntă când îi observă pumnii încleștați pe bancă. Natalia îi făcu semn să tacă. Lorena zâmbi când pricepu. Îi oferea timp lui Vlad, folosindu-și puterile.

– Du-te, frate, și ajut-o să intre. Mai rău o să facă dacă stă acolo cinci minute.

Lorena se uită la elevul care se ridică din bancă. Vlad continua să râdă, uitând de tema pe care nu o copiase.

– Stai acolo, comentă Lorena. Vlad, scrie problema aia până nu intră în clasă.

Vlad se uită la ultimele trei rânduri de pe pagină. Fără să înțeleagă cum, câștigase timp pentru a termina de copiat tema. Luă pixul de pe podea și își continuă treaba, cu râsetele colegilor săi pe fundal. Natalia îi zâmbi Lorenei și continuă să blocheze ușa. Din fericire, niciun coleg nu îndrăznise să o privească în detaliu. Rămânea o elevă normală, fără abilități ciudate pentru un om.

***

În fiecare seară, de când ajunsese în Praga, urma același traseu care îl aducea înapoi în Centrul Vechi al orașului. Nu mai vizitase de secole orașul, dar modul în care evoluase nu îl impresiona deloc. Trecea cu indiferență pe lângă Ceasul Astronomic, un adevărat punct de atracție pentru turiștii străini, și aștepta în mijlocul pieței până la primele raze ale soarelui.

În acea seară însă, piața era aglomerată. Zumzetele celor de la masă ajunseră de îndată la urechea lui când trecu prin fața Primăriei. În mijlocul pieței, decorat cu peste două mii de beculețe, bradul de Crăciun domnea strașnic peste întreg orașul. Din toate colțurile se auzeau colinde, iar oamenii se adunaseră la standurile cu mâncare și ornamente de sărbători.

Dymas trecu pe lângă un grup de tineri, croindu-și drum spre statuia lui Jan Hus. Nu suporta aglomerația din acea seară, așa cum privirile curioase ale oamenilor îl dezgustau. Încercase să nu atragă prea mult atenția, îmbrăcat cu un palton negru de stofă și o pălărie. Dar pericolul trezea semnale de alarmă în mintea oamenilor, deși nu îi puteau desluși tainele pe deplin.

Marginea statuii era ocupată în mare parte de adolescenții care ascultau colindele. Dymas se opri când observă o tânără deghizată în ajutorul lui Moș Crăciun apropiindu-se zâmbind. Tânăra îi privi ochii roșii câteva secunde, apoi scăpă hârtiile din mână la picioarele lui. Dymas vru să o ajute, dar tânăra îl opri. Lăsă un singur bilet pe asfalt și se retrase fugind.

Dymas pricepu că era prea departe ca să îl audă. Șterse picăturile de noroi de pe hârtie și o despături.

„Podul Carol, mâine, la șase.”

Dymas văzu un alt spiriduș care împărțea bilete lângă el. Trase cu ochiul la mesajul de pe hârtie, care anunța o tombolă cu premii surpriză în seara de Ajun. Biletul lui, în schimb, nu avea semnătura niciunui comerciant din piață. Era un mesaj secret, pe care nu știa dacă să-l ia în considerare sau nu. Doar Anna știa de prezența lui în Cehia, iar cel pe care îl căuta alesese să nu vorbească.

Ascunse biletul în buzunar și părăsi piața în grabă. Observă în treacăt, la una dintre mese, un bărbat care îl analiza atent de multă vreme. Se opri în fața unui stand care vindea turtă dulce, cu grijă ca lumina să nu-i scoată în evidență ochii de un roșu aprins. Bărbatul de la masă duse două degete la frunte în semn de salut. Dymas nu răspunse. După mesajul primit, totul putea să fie doar o înscenare. Dacă învățase ceva în ultimele secole, era convins că aparențele înșelau. Iar Dragoș era în stare de orice.

Bărbatul zâmbi și scoase două bancnote din buzunarul interior al paltonului. Ridică paharul de bere din care nu gustase nici măcar o picătură și împinse scaunul pe podea. Dymas îl urmări cu privirea până dispăru după colț, apoi se îndreptă spre masă. Între bancnote găsi un alt bilet, mult mai mic.

„Vom fi doar noi doi.”

Lansarea volumului va avea loc pe data de 4 februarie, orele 18:30, la ceainăria La Un Ceai.

Despre “Destine pierdute”

“Acelasi lucru e valabil si pentru personajele supranaturale, care n-au avut posibilitatea de a alege intre moarte si viata vesnica, ci alegerea a fost facuta pentru ei, fie de legile implacabile care transforma sufletele neimpacate in strigoi, fie de catre alti vampiri care au decis ca au nevoie de tovarasi. In Destine pierdute, personajele supranaturale nu mai sunt acei super-eroi in care am vrea cu totii sa ne transformam, ci sunt intr-adevar damnati, blestemati sa bantuie vesnic pamantul, incapabili de a relationa cu muritorii efemeri, incercand cu greu sa se adapteze lumii nemuritorilor, o lume plina de ura si regrete, o lume nelinistita, a carei furie clocoteste de secole, gata sa izbucneasca intr-un razboi care poate distruge totul.

Si cel mai trist este ca fiecare strigoi sau vampir poate observa cum isi pierde umanitatea, cum tot ceea ce-l definea inaintea transformarii dispare, lasand in loc o creatura cu care n-ar fi putut niciodata sa se identifice inainte, o creatura manata in primul rand de instinct. De aceea majoritatea personajelor – chiar si cele pozitive – sunt impulsive, tinandu-si cu greu sentimentele in frau, impartind deseori pumni la furie, chiar si in urma unor antrenamente intense pentru a se stapani mai bine. ”

Întreaga recenzie, aici. Mulțumim Jurnalul unei cititoare!

Tot înainte

Șiiii… Pe 4 februarie apare al doilea volum, intitulat “Jocul secretelor”. Descrierea cărții, mai jos.

“Natalia a acceptat să lupte de partea lor. Însă ce nu știe este că alegerea ei duce la consecințe la care nu s-ar fi gândit niciodată, mai ales când familia ei pare să fie mai implicată decât și-ar fi dorit. Dragoș nu intenționează să îi permită să se apropie de Strygorra și de statutul pe care destinul i l-a oferit. În același timp, informații din trecutul agitat al nemuritorilor se întorc să îngreuneze misiunea pe care Natalia trebuie să o ducă la final.
Presată de evenimentele care îi pun în pericol pe cei dragi, Natalia înțelege că singura șansă de izbândă sunt forțele ei proprii. Este singură într-o luptă din calea căreia nu poate fugi odată ce a călcat în lumea nemuritorilor. Iar legenda pe care o întruchipează devine mai vie cu fiecare secundă.
Secrete ce ar fi trebuit să rămână ascunse pe vecie revin în lumea umbrelor, unde răul domnește de secole.
Uneori, să fii cel ales nu este cel mai fericit lucru care ți se poate întâmpla.”

Pe unde mai umblăm…

Azi am fost duși la “Mihai Viteazul”, Mishu pentru cunoscători ( e un liceu din București ). Mă rog, ne-a cam dus cu forța, cu același mijloc de transport, cartea. Pe bune, să fii personaj de carte este o chestiune destul de frustrantă la un moment dat. De ce? Simplu, pentru că tu nu ai un cuvânt de spus. Vorbesc alții despre și pentru tine. În cazul nostru, Garda senzațională din Strygorra, nu prea vorbește nimeni despre noi. Știu, fac mare caz din asta, dar să fim sinceri, povestea n-ar avea farmec dacă nu am exista noi. Ce, Dragoș e atât de senzațional încât să susțină o serie întreagă? E un nebun și atât. Nu are pic de sensibilitate pentru ființele umane. Nu că noi am avea, dar aste este o altă poveste.

Așadar, am fost la liceu. Sincer, când am auzit că mergem acolo, am făcut pariu cu Zero că n-o să vină multă lume. El și Tudor au fost mai optimiști și au spus că va fi invers. Au avut dreptate. Bine că nu am pus nimic important în joc, pentru că am pierdut și trebuia să îmi achit datoria apoi.

Elevi tineri, care au ascultat cu atenție ce s-a spus despre carte, despre personaje, veșnicii Natalia si Dragoș. S-a citit și un fragment din carte ( pagina 199).  Ne-au aplaudat la final. Nu a spus nimeni asta, dar adevărul e că aplauzele au fost pentru mine. Tudor, îmi pare rău, sunt mai tare decât tine.

A fost mișto. Mie mi-a plăcut, mai ales că la final au venit câteva fete pentru autograf. Poze o să punem imediat ce le primim.

Azi a fost o zi reușită. Păzea, avem câteva surprize pentru volumul 2, care se apropie, dar toate la timpul lor. În orice caz, fiți pe fază când se face anunțul.

Andrei.

Două roti și jumătate

Se spune că mersul pe bicicletă nu se uită niciodată, mai ales dacă ai învățat când erai copil. Ei, ce te faci când înveți să mergi pe bicicletă abia pe la 20 de ani, după ce te-ai transformat într-un specimen ciudat, care trăiește într-o lume fantastică? Nimic rău nu se poate întâmpla, nu? Mă rog, poate doar câțiva copaci dărâmați, trandafirii culcați la pământ și roțile dezumflate de la prima tură. În pădure…

Nu are rost să spun că Andrei a fost cel care m-a învățat cum să mă plimb cu bicicleta. Era într-o seară, pe la începutul vieții mele în Strygorra, când a aflat că nu știam să merg cu bicicleta. A fost destul de drăguț și a doua zi m-am trezit cu o bicicletă nouă în curtea castelului.

Prima plimbare, în pădure. Nuuu, cum să mă învețe pe teren drept, unde toată lumea m-ar fi văzut? De parcă domnii “educați și stilați” din oraș mai văzuseră vreodată așa ceva, mai ales ăia bătrâni.

Deci, am fost dus cu forța în pădure, pe un teren alunecos, plin de pietre și rădăcini ale copacilor. Singur, cu un nebun care se distra copios pe seama mea. Cred că atunci am început să nu-l simpatizez foarte tare.

Mi-a spus că totul era foarte simplu. Că trebuia doar să îmi păstrez echilibrul și să mă feresc de tot ce mi-ar fi apărut în față. Și m-a împins la vale, pe o pantă într-o pădure. Am supraviețuit în primul minut, până când a trebuit să folosesc frâna. Din greșeală, sau neatenție, sau ce-o fi fost aia, am luat picioarele de pe pedale. Bicicleta s-a oprit într-o piatră, iar eu am zburat până în baltă. Noroi și frunze. Arătam ca un purcel care fusese eliberat din coteț. O frumusețe.

Andrei a râs toată ziua de isprava mea. A ținut să îmi amintească de evenimentul nefericit tot anul, până când a fost el cel care s-a accidentat. Pe munte. I s-au dezumflat roțile și a alunecat printre stânci. E un strigoi, n-a pățit nimic. Poate doar orgoliul lui a fost rănit, dar n-am de unde să știu. Mi-a zis că îmi dă foc dacă spun cuiva ce s-a întâmplat.

Iar acum ne luptăm pe motocicleta lui, singura din casă. Oare de ce nu mi-am cumpărat una până acum? Pentru că el nu îmi dă voie. Se pare că un regulament invizibil susține că eu trebuie să aștept ca el să își cumpere o motocicletă nouă ca să o primesc pe cea veche.

Da, Andrei, ești cel mai tare…

Jurnal de Strygorra #2

Dorințe pentru noul an

Am ales 10 personaje dispuse să ne împărtășească gândurile lor pentru anul care urmează.

Natalia: Pot doar să îmi doresc să nu o iau razna la bătrânețe.

Zero: Pe lângă toate urările clasice, îmi doresc un pian nou. Cel din Strygorra e vechi și nu se acordează ca înainte.

Andrei: O motocicletă nouă.

Lorena: Să nu mai purtăm pelerine gri de fiecare dată când ieșim la plimbare prin Strygorra.

Bianca: Un papagal care vorbește.

Tudor: Să câștig la Loto. Niciodată nu nimeresc numerele alea ticăloase.

Dragoș: Toată lumea știe ce îmi doresc.

Mynis: Să nu ne atace Lyda prea curând.

Vera: Să mă lase Vladimir în pace.

Armand: Vreau un singur lucru. Libertate.

Un an bun și frumos să aveți!

Interviu Tritonic

3. Spune-ne cum ai venit cu ideea pentru acest volum.

Primul personaj care a luat naștere a fost Dragoș, the bad guy, și cu el au sosit toate celelalte personaje. Ideea a apărut ca prin magie, într-o seară, când citeam un articol pe internet despre Dracula. În timp ce priveam rândurile înșirate pe ecran m-am întrebat cum ar fi dacă adevărul de la care a pornit legenda ar fi altul. Așa că mi-am imaginat viața lui, a lui Dragoș, și parcă a început să capete sens. În mai puțin de un minut aveam în mintea mea o adevărată poveste cu care nu știam ce să fac. A trecut aproape o lună din acel moment până am început să o scriu, timp în care detaliile au devenit și mai clare. A fost cel mai natural lucru pe care l-am făcut și nu mă surprinde atașamentul special pe care îl am față de această serie. M-a ajutat să cresc și să mă descopăr alături de paginile care se înmulțeau în fiecare seară. Cred că atunci când voi ajunge la ultimul volum va fi o adevărată tragedie pentru mine.

4. Ce ne poţi spune despre personajele principale?

Sunt foarte multe, așa că nu aș ști cu cine să încep. Fiecare are propria lui poveste, lucru ce le oferă tuturor șansa să devină personaje principale la un moment dat. Cu toate acestea, Natalia și Dragoș sunt cei mai importanți, baza de la care pornește totul. Pe amândoi îi cunoaștem în primul volum, deși ei nu se știu de la început. Natalia este o adolescentă de aproape 16 ani care descoperă într-o zi, după o serie de evenimente ce o afectează emoțional, că nu trăiește într-o lume foarte normală, în care există, din păcate sau din fericire, și ființe care au murit, dar n-au murit. Iar din acel moment toată viața ei se complică și se trezește în fața unor probleme la care nici nu ar fi visat. Este încă tânără, sensibilă și îi este greu să țină pasul și să se obișnuiască. În orice caz, ce înțelege de la început e că viața ei nu va mai fi niciodată la fel.

Dragoș, în schimb, este un bărbat care încă din copilărie și-a dorit să aibă puterea, fie ea de orice fel. Vrea să dețină controlul, iar în clipa în care apare șansa să își schimbe viața și să primească ce și-a dorit, acceptă fără să se gândească la consecințe. Partea proastă este că abia din acel moment descoperă că a renunța la trecut nu este cea mai bună soluție și că mai există lucruri pe care trebuie să le trăiască. El își forțează destinul de la început, așa că în primul volum apare ca un bărbat singur, plin de resentimente, prins într-o cușcă din care nu poate scăpa. Este diabolic și nu îl deranjează asta.  Până și mie îmi dă fiori răutatea lui uneori.

Interviul complet îl găsiți aici.

Amintiri de pe Titanic ( Jurnal de Strygorra #1 )

După atâta tehnologie, Facebook, Youtube, ne-am făcut și blog. Pentru cei care nu mă cunosc încă, sunt Tudor, cel mai simpatic tip din Strygorra. Nu vă spun mai mult, vă las să descoperiți singuri citind “Destine pierdute”. În fine, mai sunt câțiva strigoi despre care ar trebui să vorbesc, dar ei se pot prezenta și singuri. Pe unii dintre ei îi găsiți pe pagina de Facebook, pe care am pus stăpânire din clipa în care a fost creată.

Dar nu ăsta e scopul pentru care am ajuns aici. Nuuuu. Am început dorind să vă povestesc despre viața în Strygorra. E destul de mișto să trăiești acolo. Nu te plictisești niciodată, pentru că în fiecare zi se găsește cineva să se ia la ceartă cu altcineva, să îl pocnească și să sfârșească în temnițele de la castel. Da, avem și un castel acolo. Și un conducător, Mynis. Mă rog, acum avem un viitor conducător, dar încă e un secret, pentru că nu se știe când se va întâmpla minunea.

Așa, spuneam despre castel. O, da, e minunat. O construcție de-a dreptul fascinantă. Turnuri înalte, uși de sticlă și o curte interioară fermecătoare. Dar despre asta vă spun altă dată, poate.

E o zonă plăcută, dacă facem abstracție de unele personaje. Eu, pentru că sunt membru al Gărzii de ani buni, știu toate secretele și bârfele din oraș. Chiar ieri, când patrulam prin oraș, am asistat la ceea ce noi numim un spectacol zilnic. Pentru că în Strygorra au ajuns tot felul de ființe, din secole diferite, avem și un bărbat care a murit când se afla pe Titanic. Și tipul ăsta e atât de enervant, că nimeni nu vrea să stea lângă el. Și-a “câștigat” dreptul la o străduță doar pentru el, deoarece niciun strigoi cu toate scaunele la cap nu vrea să îi fie vecin. Norocul nostru este că nu iese prea des la plimbare. Rămâne închis în casa lui, speriat că o să fie atacat.

Ei, dar atunci când decide să iasă din casă trebuie să ne ascundem pe unde apucăm, pentru că e ca și când ar veni uraganul. Ieri s-a apucat să țipe la un negustor pentru că i se păruse că se uitase urât la el. Bietul om nu făcuse nimic. Dar nu ai cu cine să te înțelegi. I-a distrus marfa și l-a provocat la duel. A trebuit să intervin, pentru că altfel ajungeam la probleme mai grave. Nu a vrut să mă asculte, așa că l-am târât până la castel. L-am amenințat că îl închid în temniță, dar el nu m-a crezut. Așa că atunci când am scos cheile și l-am lăsat singur, a început să mă implore să îl eliberez. Rugăciuni fierbinți care m-au impresionat. Nu l-am lăsat să vadă asta. Mynis a spus că nu trebuia să îl iau prizonier; o simplă amendă ar fi fost de ajuns, dar am vrut să îl las o noapte în întuneric.

Astăzi i-am dat drumul. M-a înjurat când a ieșit și mi-a promis că își va lua revanșa. A plecat bombănind din castel. Eu sper că se va cuminți. Am pariat cu Andrei că va urma o perioadă de liniște. El spune că nu. Hmm, să vedem cine are dreptate. Dacă pierd, va trebui să îi cumpăr o motocicletă și urăsc să fac asta, pentru că nu se va mulțumi cu orice model. Doar cu cel mai scump.

Țineți-mi pumnii! Sau prezentați-mi motociclete bune.

Un Crăciun în Strygorra

Colindele se auzeau pe culoarul de la parter. De la bucătărie se simțea mirosul de scorțișoară și plăcinte calde. Aduseseră un brad din pădure pe care îl instalaseră pe hol, la intrare. Decorațiile fuseseră cumpărate din București și aduse în acea dimineață. Pe geamuri conturaseră cu un spray argintiu fulgi de zăpadă.

Tudor aduse scaunul din birou și desfăcu o cutie cu globuri. Lorena și Bianca lipeau beteala pe mesele din hol, așteptând ca băieții să împodobească bradul.

– E ultima oară când mai trag la sorți ceva, comentă Andrei.

Tudor înnoda ața la globurile albastre. Andrei agăță primul glob în brad, nemulțumit pentru că fusese obligat să participe. Până acum nu sărbătorise Crăciunul în Strygorra, iar ei erau singurii care împodobeau bradul acolo. Se plimbase în oraș de dimineață, iar viața strigoilor era la fel de liniștită, lipsită de agitația sărbătorilor pe care Lorena o adusese la castel.

– Noi nu petrecem Crăciunul.

Lorena zâmbi. Aduse cutia cu ornamente și începu să le împrăștie pe pervaz. În curte zăpada se depusese în timpul nopții, iar fumul care ieșea pe hornurile caselor îi amintea de atmosfera sărbătorilor.

– Pentru că am fost fraieri până acum. Nu strică să mai schimbăm lucrurile din când în când.

Andrei își roti ochii.

– Suntem strigoi. Magia sărbătorilor nu intră în fișa postului.

– Nici starea ta de spirit nu e obligatorie. Cu toate astea, noi te suportăm. Taci și fă același lucru și pentru noi.

Tudor îi privea amuzat. Se așezase turcește pe podea, cu toate podoabele de brad împrăștiate lângă el, simțindu-se ca un copil. Își amintea de părinții săi și de tradițiile familiei lui de Crăciun. Nu îi lipsiseră după ce ajunsese strigoi, însă acum era mulțumit că petreceau Crăciunul împreună.

– Nu te mai plânge. Nu e ca și când nu ai fi sărbătorit până acum.

Andrei continua să agațe globurile în brad. Protesta atunci când crengile îi atingeau pielea. Descoperi că nu i-ar fi plăcut dacă Tudor ar fi așezat globurile, pentru că le-ar fi pus într-un mod dezordonat. În schimb, el avea grijă ca totul să fie aranjat la perfecțiune.

– Nataliei o să-i placă surpriza noastră.

– Ha, deci recunoști că ăsta e motivul, o certă Andrei. Nu e schimbarea de vină, ci prezența ei aici.

Lorena rupse o bucată din cutie și o aruncă în direcția lui. Andrei se feri în ultima secundă, dar scăpă globul de cristal din mână. Îl prinse la timp și rămase cu brațele suspendate în aer.

– Vezi, asta pățești când primești oamenii unde nu trebuie, îi spuse lui Tudor.

El îi oferi celelalte globuri și începu să aranjeze beteala argintie. Mynis coborî scările și îi aplaudă când văzu bradul pe jumătate împodobit.

– Arată bine.

Andrei îl privi contrariat.

– Chiar nu-mi ține nimeni partea? E exagerat.

Mynis se uită la îngerașul de plastic. Zero cânta la pianul instalat în cămăruță, atent la discuțiile lor.

– Este o tradiție pe care oamenii o respectă de multă vreme. Doar pentru că am ajuns așa nu înseamnă că trebuie să fim răi și nepăsători. Crăciunul înseamnă să ne amintim de cei pe care îi avem lângă noi. Și, dacă nu mă înșel, este un motiv pentru care trebuie să sărbătorim și noi.

– Și acum ce facem? Îl aducem pe Moș Crăciun de la Polul Nord?

Tudor începu să râdă și o privi pe Lorena.

– N-ar fi rău. Avem câțiva copii care s-ar bucura să stea pe genunchii bătrânului și să-i spună ce dorințe au.

Andrei simți amuzamentul răutăcios din vocea lui. Lorena lăsă lumânarea aprinsă pe masă și se apropie de Andrei și Mynis.

– E ceva ce nu ți-am spus. Am hotărât să îi chemăm pe strigoi aici mâine, să sărbătorim împreună. Și ne-am gândit că am putea costuma pe cineva în Moș Crăciun.

Andrei se crispă când observă că privirea ei era mai insistentă decât ar fi trebuit. Îl auzi pe Mynis chicotind în spatele lui și coborî de pe scaun.

– Ia-ți gândul de la asta. Nu fac așa ceva. Pune-l pe Tudor.

– Nu, protestă el. Eu am vocea prea subțire. Nu m-ar crede nimeni.

Andrei duse mâinile la piept. Înfruntă încăpățânarea Lorenei cu aroganța sa obișnuită. Când ea îl îmbrățișă din senin, el se dezechilibră.

– Doar știi că te iubesc! Te rog frumos. E ultima favoare pe anul ăsta.

– Minți. Urmează Revelionul.

Lorena îl privi cu drag și îi atinse părul.

– Nu e o catastrofă mondială. Sunt copii, Andrei. Ei încă mai cred în așa ceva.

Andrei medită câteva secunde. Nu era o idee îngrozitoare, însă nu îi plăcea să se costumeze și să joace roluri în care nu mai credea. El nu simțea nicio bucurie pentru că se apropiau sărbătorile. Ar fi preferat să plece din Strygorra și să se oprească într-un loc pustiu, fără oameni.

– Cred că pot să mă sacrific. Doar de data asta.

– Ho, ho, ho. Moș Crăciun e aici!

Andrei îl fugări pe Tudor în jurul bradului până când Lorena îi prinse pe amândoi de gulerul pelerinei.

– Bradul, băieți.

Natalia rămase în capul scărilor când întâlni bradul uriaș pe care îl împodobeau pe hol. Zâmbetul îi apăru atât pe buze, cât și în privire și începu să țopăie de fericire.

– E minunat. Nu cred că ați făcut asta.

Lorena o îmbrățișă și o lăsă să admire decorațiile de pe ferestre și mese. Zero apăru în pragul ușii să o salute, apoi se întoarse la muzica interpretată la pian.

– Din păcate, bradul o să fie fără luminițe, pentru că nu avem pic de electricitate aici, dar eu zic că merge și așa.

Natalia se uită la globurile agățate de crengile bradului. Tudor și Andrei roteau beteala argintie, cu grijă să nu spargă ornamentele. Când terminară, Lorena scoase vârful de brad din cutie. Cu acordul celorlalți, i-l înmână Nataliei.

– Ai onoarea.

Natalia măsură distanța până la vârf și pricepu că nu ajungea singură. Vru să se urce pe scaun, dar Andrei o opri. Lipi cele două scaune, îl rugă pe Tudor să se apropie și amândoi o urcară pe Natalia în aer. Natalia agăță steaua argintie și coborî de pe scaun de îndată ce ei o lăsară jos.

O servitoare aduse o tavă plină cu prăjituri și ceai cald. Natalia inspiră aroma dulce de măr și scorțișoară. Era căldura căminului ei, transpusă într-o lume paralelă cu realitatea. Liniște, zâmbete și înțelegere. Asta reprezenta primul ei Crăciun în Strygorra. Prima sărbătoare adevărată pentru noua ei identitate. O zi pe care își dorea să și-o amintească mereu, cu bradul fascinant pregătit de ei și muzica lui Zero. Alături de noua ei familie fantastică, voioasă și ciudată.

* Personajele apar în romanul Destine pierdute. *