Tag Archives: tritonic

Fragment “Îngeri de gheață”

Ingeri de gheata_cmyk

Asculta forfota din oraș prin crăpătura ușii de lemn. Nu intrase nimeni în depozitul vechi de când se ascunseseră acolo. Nici măcar nu observaseră că nu mai era încuiat.

Anna se așeză pe o cutie și își aranjă pelerina. În ultimele luni fugiseră dintr-un colț al lumii în celălalt, atenți la fiecare mișcare din jur.

– Nu mai putem să continuăm așa. Va trebui să alegem o tabără până la urmă. Lyda e în stare să ne omoare, iar strigoii… Ei bine, să fim sinceri, nu sunt o alegere atât de înțeleaptă, mai ales când ea e acolo.

Dymas nu clipi în timp ce ea vorbea. Aștepta ca farurile mașinii care oprise pe stradă să se stingă. Șoferul nu putea să îl observe de la volan, însă era convins că ochii lui roșii străluceau în bătaia luminii puternice.

– Trebuie să facem ceva, Dymas. Chiar dacă tu nu vrei asta, eu nu-mi doresc să ajung cină pentru unul ca Dragoș.

Motorul se opri și un bărbat mărunțel coborî din mașină. Imediat ce intră în casă, luminile de la parter se aprinseră.

Nu rezolvi nimic dacă nu-mi vorbești, pentru că pot să găsesc răspunsul și singură.

Dymas zâmbi când începu să fredoneze în minte un colind german, îndepărtând toate gândurile sale pentru viitor. Anna se încordă când întâlni versurile plictisitoare și lipsite de înțeles. Știa ce încerca să facă, așa că așteptă ca el să se oprească. După câteva minute, pentru doar o clipă, întâlni un fragment din planul care tocmai căpăta viață în mintea lui.

– E nebunie curată ce vrei să faci, dar cred că s-ar putea să meargă.

– E singura noastră șansă, îi răspunse el într-un târziu.

Anna socoti anii care trecuseră de când îl văzuseră ultima oară. Mult prea mult pentru ce aveau ei nevoie.

Nu poți să dai buzna în viața unei persoane despre care nu mai știi nimic de secole. E ca și cum ai încerca să te împrietenești pentru prima oară cu ea.

Dymas se întristă. Pierduse un prieten bun în disputa dintre rasele lor. Nici nu mai știa de câte ori încălcase regulile înainte ca zidul să se înalțe între ei. De prea multe ori, până când limitele se prăbușiseră, iar haosul se instalase. Însă adesea se gândea la el, dacă reușise să scape cu viață în acea zi. Îi lipseau sfaturile lui, așa cum acele timpuri îl chinuiau mereu.

– Și de unde vrei să pornești? S-ar fi putut ascunde oriunde, iar Felix nu a vrut să-ți spună unde e acum.

Dymas se întoarse și îi făcu semn să tacă. Se ascunseră în spatele frigiderelor și formară un turn din cutiile de metal care erau aruncate pe podea. Umbrele de la lumina lanternelor apărură îndată pe perete, la câțiva centimetri de capetele lor. Ușa se deschise cu un scârțâit îngrozitor și cinci băieți intrară strigând. Puseră sticlele de bere pe masa de lemn și șterseră praful de pe scaune cu mâneca jachetelor. Dymas îi spiona din spatele încăperii, în timp ce Anna căuta o cale de scăpare.

Ai spus că nu o să vină nimeni aici. Și, ce să vezi, niște puștani fără minte s-au gândit că ăsta e locul cel mai potrivit ca să bea până ajung în comă alcoolică. Dacă au și droguri cu ei, eu am plecat. Nu mai are nimeni respect pentru oamenii morți?

Anna făcu ochii cât cepele când brichetele aprinseră țigările din foiță. În câteva secunde, fumul învălui întreg spațiul.

Drace, chestiile astea chiar put, se plânse Anna.

Dymas o rugă să se potolească și încercă să descifreze ceva din gălăgia înnebunitoare. Deja goliseră trei doze de bere, iar alte șapte îi așteptau pe podea. Îi măsură din cap până-n picioare, convins că la tona de alcool pe care o aduseseră aveau să se amețească bine.

– Copii idioți.

Unul dintre băieți săltă capul și îi rugă pe ceilalți să tacă. Se uită nepăsător în spatele lui, și când înțelese că nu era nimeni, începu să râdă.

– Ce-ai pățit, mă’? Deja te-ai pilit?

Dymas o fulgeră pe Anna cu privirea, ordonându-i să nu mai comenteze până când aveau să rămână singuri. Deși, după veselia care se iscase în depozit, aveau să aștepte ceva.

***

– Un sac de box? În curând ce o să mă pui să fac? Să mă dau cu tiroliana?

Andrei îi puse mănușile de piele și începu să le strângă pe încheieturi, fără să o privească. Natalia înțelese că nu îi va răspunde la niciuna din întrebările cu care ar fi putut să îl streseze o zi întreagă, așa că se uită la sacul care era atârnat de tavan. Îl mai văzuse doar la televizor, în filme, dar niciodată nu avusese ocazia să îl atingă. Nu vedea ce legătură avea boxul cu antrenamentele ei de supraviețuire în lumea unor nemuritori, însă nu ar fi surprins-o să afle că Andrei inventa cele mai trăsnite tehnici pentru a o aduce la tăcere.

– Se poate și mai strâns de atât? Dacă da, o să rămân fără mâini.

Natalia se uită la mănușile care îi ascundeau degetele și oftă descurajată. Sperase la o zi liniștită, poate petrecută în seră, alături de animale, însă el îi schimbase planurile când o târâse către sala de antrenamente. Nu îi adresase niciun cuvânt tot drumul, chiar dacă ea protestase continuu.

– Vreau să fii atentă, pentru că nu vorbesc de două ori. Niciodată.

Natalia se puse de cealaltă parte a sacului, pregătită pentru cele mai nebunești cerințe.

– Nu sunt exagerat sau nebun dacă îți cer să faci asta. Boxul înseamnă concentrare și abilitate, iar vampirii nu sunt cele mai cinstite ființe de pe lumea asta. Să nu crezi că doar pentru că ești conducătoare înseamnă că nu trebuie să lupți fizic. Dacă vrei să trăiești, te lupți cu tot ce ai, până și cu firele de păr din cap.

Natalia încercă să își imagineze un asemenea scenariu, iar buzele i se curbară într-un zâmbet plin de ironie. Își reveni îndată când Andrei se încruntă.

Să știu să am câteva extensii la îndemână când o să mă trimită la război.

– Tehnici de luptă te-am tot învățat, iar acum vreau să văd cât de mult ai priceput. Începem cu un sac de box, după care… Vom vedea.

Când Andrei împinse sacul către ea, Natalia încercă să îl oprească cu pumnul, dar greutatea o lovi în stomac. Așteptă ca uraganul de critici să înceapă, dar Andrei rămase la fel de indiferent. Se întrebă dacă îi făcea plăcere să vadă cum greșea, ori era totul doar o procedură plictisitoare pentru el. I-ar fi plăcut să înțeleagă măcar o frântură din mintea lui, ca să știe la ce să aștepte în clipa următoare, dar gândurile lui erau mai încâlcite decât cel mai lung labirint din lume.

De un lucru era însă convinsă. Nu suporta nicio secundă în compania ei.

Natalia renunță la analiza comportamentului său și începu să lovească cu pumnii în sacul colorat. Își închipuise că loviturile ei îl vor face să se învârtă pe lanțul prins de cui, însă el rămase nemișcat.

– Dacă asta e tot ce poți, când o să-i dai unui vampir un pumn în față, mai repede îți rupi tu oasele decât să-l faci pe el să se clatine.

– Scuză-mă dacă nu sunt un roboțel inteligent și bine pregătit. Nu mi-au lăsat un manual de instrucțiuni în cazul în care ajung în lumea strigoilor când m-am născut.

Andrei apucă sacul cu palmele și îi ordonă să lovească cu toată forța de care era în stare. Natalia se supuse cerinței, imaginându-și că îl lovea în stomac sau în spate.

– Mai repede!

După primele cincizeci de lovituri, simți cum începea să capete mai multă forță. Apoi, după primele o sută, sacul prindea viață sub mișcările ei. Când în sfârșit se simțea pregătită să îl lovească fără ca Andrei să o ajute, ușile se deschiseră, iar Baltazar coborî scările care duceau în arenă.

– Bună ziua, Alteță. Îmi cer scuze pentru vizita neanunțată, dar am o problemă de lămurit cu Andrei.

Natalia observă nemulțumirea de pe chipul lui când se retrase. Baltazar îl apucă de umeri cât merseră aproape de ieșire, vorbind în șoaptă. Natalia îmbrățișă sacul, atentă la toate gesturile lipsite de control ale lui Andrei și la zâmbetul plin de satisfacție de pe buzele lui Baltazar. Știa că ei îl considerau trădătorul care le adusese probleme cu poporul, dar nu aveau dovezile suficiente pentru a-l acuza. Nu îl plăcuse niciodată, mai ales după cearta iscată la prima ei vizită în Strygorra, însă nu știa dacă o persoană care invoca legea strigoilor putea să lupte în cealaltă tabără.

Daryus a murit pentru că a fost capturat de propriul său popor. Au spus că el lucra pentru Baltazar, dar nu a oferit nicio informație despre asta. Dacă un comportament ciudat înseamnă să lucrezi pentru inamic, mai sunt destui suspecți pe listă.

Își dorea să scape de gândurile ciudate, dar erau prea multe lucruri neclare care o obligau să nu aibă încredere. Chiar dacă totul pornise de la discuția pe care o avusese cu Daryus în temniță, evenimentele din trecut păreau să coincidă cu ceea ce ea auzise.

Daryus l-a acuzat că are legături cu vampirii. Iar asta, dacă e adevărat, înseamnă doar un singur lucru. Care, din păcate, ar explica alte sute de amănunte, printre care și ura fără motiv pe care o simte. Antipatia, lipsa de respect, violența.

Nu vorbise cu nimeni despre ce credea, pentru că își dorea să fie doar o ipoteză fantastică, iar adevăratul vinovat să fie Baltazar. Dar adesea ajungea la concluzia că nevinovăția lui Andrei era o pură fantezie.

***

Degetele îi aluncau ușor pe materialul care îi acoperea brațele și umerii. Butonii cămășii erau argintii, cu două pietricele negre, iar pantalonii de stofă nu prezentau nicio urmă de deteriorare. Pantofii erau proaspăt lustruiți, la fel și mănușile de piele. Era deghizarea perfectă pentru lumea care îl găzduia de sute de ani. Printre ei, nu reprezenta niciun pericol, în afara momentelor în care acționa după regulile care îl transformaseră într-un demon al întunericului. În celelalte zile însă, era doar un bărbat putred de bogat, ce își trăia viața în singurătate.

Se privi în oglindă câteva secunde, știind deja ce avea să întâlnească. Un chip tânăr, lipsit de culoare și de viață, a cărui buze gustaseră moartea de prea multe ori. Era un ucigaș fără regrete, un suflet pierdut printre celelalte mii care își așteptau sfârșitul. La început, când sperase că poate exista o cale diferită pentru el, se întrebase dacă atâtea crime își aveau rostul. Dacă nu erau doar distrageri, o modalitate sadică de a pierde vremea, așteptând o minune. Minunea sosise, fără să schimbe nimic. Îl adâncise mai rău în prăpastia în care ajunsese din clipa în care devenise nemuritor. Iar speranța unei zile mai frumoase murise, înlocuită de disperare și suferință.

– Sunt pregătiți să vă însoțească.

Dragoș aranjă gulerul paltonului și luă bastonul sprijinit de marginea biroului. După ce Lyda plecase în grabă, aranjase mobilierul din încăpere în alt mod. Avea nevoie de un nou început, de lucruri care să îi distragă atenția de la filmul care se repeta neîncetat în mintea lui.

– Merg singur, Vladimir.

Vladimir rămase lângă ușă, contrariat de plecarea spontană a lui Dragoș. Cunoștea detaliile fiecărui plan cu multe zile înainte de realizarea acestuia, însă acum îl luase prin surprindere. Îi spusese doar că va lipsi o perioadă, fără să îi ofere mai multe informații.

– Sunt convins de faptul că puteți să vă protejați și singur acolo, dar sunt o groază de persoane care vă vor capul înfipt într-o țepușă. Sunt mulți dușmani în lumea de afară, iar acum vreți să îi înfruntați de unul singur.

Dragoș se asigură că nu uitase nimic important și deschise ușa. Vladimir rămase în urma lui pe scările care duceau la parter, unde trei vampiri tineri așteptau noi ordine.

– Pot măcar să știu unde mergeți?

– Merg să îmi revăd un vechi prieten. Când mă întorc vreau ca Vera și Armand să fie pregătiți.

Vladimir le făcu semn vampirilor să părăsească holul. După ce ei dispărură pe scările care duceau la subsol, Vladimir își continuă interogratoriul.

– Pregătiți pentru ce?

Dragoș deschise ușa și coborî cele două trepte.

– Vei ști la momentul potrivit. Important este ca ei să fie pregătiți pentru orice s-ar putea întâmpla la întoarcerea mea.

Advertisements

Concurs volumul 2

Jocul-secretelor_site

Că de, dacă tot scoatem volum nou, să fie și cu concurs.

Regula e simplă. Intrați pe pagina de Facebook, citiți întrebarea. Dacă știți răspunsul, puteți să câștigați un exemplar din “Jocul secretelor”. Vor fi 5 întrebări, câte una pentru fiecare volum. Aveți două zile la dispoziție să răspundeți corect.

Condiții de participare:

1. Dați like paginii Editura Tritonic

2. Dați like paginii Seria “Dincolo de moarte”

3. Răspundeți la întrebare

Vă promit eu că e foarte faină cartea! 🙂

Tudor

Despre “Destine pierdute”

“Acelasi lucru e valabil si pentru personajele supranaturale, care n-au avut posibilitatea de a alege intre moarte si viata vesnica, ci alegerea a fost facuta pentru ei, fie de legile implacabile care transforma sufletele neimpacate in strigoi, fie de catre alti vampiri care au decis ca au nevoie de tovarasi. In Destine pierdute, personajele supranaturale nu mai sunt acei super-eroi in care am vrea cu totii sa ne transformam, ci sunt intr-adevar damnati, blestemati sa bantuie vesnic pamantul, incapabili de a relationa cu muritorii efemeri, incercand cu greu sa se adapteze lumii nemuritorilor, o lume plina de ura si regrete, o lume nelinistita, a carei furie clocoteste de secole, gata sa izbucneasca intr-un razboi care poate distruge totul.

Si cel mai trist este ca fiecare strigoi sau vampir poate observa cum isi pierde umanitatea, cum tot ceea ce-l definea inaintea transformarii dispare, lasand in loc o creatura cu care n-ar fi putut niciodata sa se identifice inainte, o creatura manata in primul rand de instinct. De aceea majoritatea personajelor – chiar si cele pozitive – sunt impulsive, tinandu-si cu greu sentimentele in frau, impartind deseori pumni la furie, chiar si in urma unor antrenamente intense pentru a se stapani mai bine. ”

Întreaga recenzie, aici. Mulțumim Jurnalul unei cititoare!

Tot înainte

Șiiii… Pe 4 februarie apare al doilea volum, intitulat “Jocul secretelor”. Descrierea cărții, mai jos.

“Natalia a acceptat să lupte de partea lor. Însă ce nu știe este că alegerea ei duce la consecințe la care nu s-ar fi gândit niciodată, mai ales când familia ei pare să fie mai implicată decât și-ar fi dorit. Dragoș nu intenționează să îi permită să se apropie de Strygorra și de statutul pe care destinul i l-a oferit. În același timp, informații din trecutul agitat al nemuritorilor se întorc să îngreuneze misiunea pe care Natalia trebuie să o ducă la final.
Presată de evenimentele care îi pun în pericol pe cei dragi, Natalia înțelege că singura șansă de izbândă sunt forțele ei proprii. Este singură într-o luptă din calea căreia nu poate fugi odată ce a călcat în lumea nemuritorilor. Iar legenda pe care o întruchipează devine mai vie cu fiecare secundă.
Secrete ce ar fi trebuit să rămână ascunse pe vecie revin în lumea umbrelor, unde răul domnește de secole.
Uneori, să fii cel ales nu este cel mai fericit lucru care ți se poate întâmpla.”

Pe unde mai umblăm…

Azi am fost duși la “Mihai Viteazul”, Mishu pentru cunoscători ( e un liceu din București ). Mă rog, ne-a cam dus cu forța, cu același mijloc de transport, cartea. Pe bune, să fii personaj de carte este o chestiune destul de frustrantă la un moment dat. De ce? Simplu, pentru că tu nu ai un cuvânt de spus. Vorbesc alții despre și pentru tine. În cazul nostru, Garda senzațională din Strygorra, nu prea vorbește nimeni despre noi. Știu, fac mare caz din asta, dar să fim sinceri, povestea n-ar avea farmec dacă nu am exista noi. Ce, Dragoș e atât de senzațional încât să susțină o serie întreagă? E un nebun și atât. Nu are pic de sensibilitate pentru ființele umane. Nu că noi am avea, dar aste este o altă poveste.

Așadar, am fost la liceu. Sincer, când am auzit că mergem acolo, am făcut pariu cu Zero că n-o să vină multă lume. El și Tudor au fost mai optimiști și au spus că va fi invers. Au avut dreptate. Bine că nu am pus nimic important în joc, pentru că am pierdut și trebuia să îmi achit datoria apoi.

Elevi tineri, care au ascultat cu atenție ce s-a spus despre carte, despre personaje, veșnicii Natalia si Dragoș. S-a citit și un fragment din carte ( pagina 199).  Ne-au aplaudat la final. Nu a spus nimeni asta, dar adevărul e că aplauzele au fost pentru mine. Tudor, îmi pare rău, sunt mai tare decât tine.

A fost mișto. Mie mi-a plăcut, mai ales că la final au venit câteva fete pentru autograf. Poze o să punem imediat ce le primim.

Azi a fost o zi reușită. Păzea, avem câteva surprize pentru volumul 2, care se apropie, dar toate la timpul lor. În orice caz, fiți pe fază când se face anunțul.

Andrei.

Interviu Tritonic

3. Spune-ne cum ai venit cu ideea pentru acest volum.

Primul personaj care a luat naștere a fost Dragoș, the bad guy, și cu el au sosit toate celelalte personaje. Ideea a apărut ca prin magie, într-o seară, când citeam un articol pe internet despre Dracula. În timp ce priveam rândurile înșirate pe ecran m-am întrebat cum ar fi dacă adevărul de la care a pornit legenda ar fi altul. Așa că mi-am imaginat viața lui, a lui Dragoș, și parcă a început să capete sens. În mai puțin de un minut aveam în mintea mea o adevărată poveste cu care nu știam ce să fac. A trecut aproape o lună din acel moment până am început să o scriu, timp în care detaliile au devenit și mai clare. A fost cel mai natural lucru pe care l-am făcut și nu mă surprinde atașamentul special pe care îl am față de această serie. M-a ajutat să cresc și să mă descopăr alături de paginile care se înmulțeau în fiecare seară. Cred că atunci când voi ajunge la ultimul volum va fi o adevărată tragedie pentru mine.

4. Ce ne poţi spune despre personajele principale?

Sunt foarte multe, așa că nu aș ști cu cine să încep. Fiecare are propria lui poveste, lucru ce le oferă tuturor șansa să devină personaje principale la un moment dat. Cu toate acestea, Natalia și Dragoș sunt cei mai importanți, baza de la care pornește totul. Pe amândoi îi cunoaștem în primul volum, deși ei nu se știu de la început. Natalia este o adolescentă de aproape 16 ani care descoperă într-o zi, după o serie de evenimente ce o afectează emoțional, că nu trăiește într-o lume foarte normală, în care există, din păcate sau din fericire, și ființe care au murit, dar n-au murit. Iar din acel moment toată viața ei se complică și se trezește în fața unor probleme la care nici nu ar fi visat. Este încă tânără, sensibilă și îi este greu să țină pasul și să se obișnuiască. În orice caz, ce înțelege de la început e că viața ei nu va mai fi niciodată la fel.

Dragoș, în schimb, este un bărbat care încă din copilărie și-a dorit să aibă puterea, fie ea de orice fel. Vrea să dețină controlul, iar în clipa în care apare șansa să își schimbe viața și să primească ce și-a dorit, acceptă fără să se gândească la consecințe. Partea proastă este că abia din acel moment descoperă că a renunța la trecut nu este cea mai bună soluție și că mai există lucruri pe care trebuie să le trăiască. El își forțează destinul de la început, așa că în primul volum apare ca un bărbat singur, plin de resentimente, prins într-o cușcă din care nu poate scăpa. Este diabolic și nu îl deranjează asta.  Până și mie îmi dă fiori răutatea lui uneori.

Interviul complet îl găsiți aici.

Un Crăciun în Strygorra

Colindele se auzeau pe culoarul de la parter. De la bucătărie se simțea mirosul de scorțișoară și plăcinte calde. Aduseseră un brad din pădure pe care îl instalaseră pe hol, la intrare. Decorațiile fuseseră cumpărate din București și aduse în acea dimineață. Pe geamuri conturaseră cu un spray argintiu fulgi de zăpadă.

Tudor aduse scaunul din birou și desfăcu o cutie cu globuri. Lorena și Bianca lipeau beteala pe mesele din hol, așteptând ca băieții să împodobească bradul.

– E ultima oară când mai trag la sorți ceva, comentă Andrei.

Tudor înnoda ața la globurile albastre. Andrei agăță primul glob în brad, nemulțumit pentru că fusese obligat să participe. Până acum nu sărbătorise Crăciunul în Strygorra, iar ei erau singurii care împodobeau bradul acolo. Se plimbase în oraș de dimineață, iar viața strigoilor era la fel de liniștită, lipsită de agitația sărbătorilor pe care Lorena o adusese la castel.

– Noi nu petrecem Crăciunul.

Lorena zâmbi. Aduse cutia cu ornamente și începu să le împrăștie pe pervaz. În curte zăpada se depusese în timpul nopții, iar fumul care ieșea pe hornurile caselor îi amintea de atmosfera sărbătorilor.

– Pentru că am fost fraieri până acum. Nu strică să mai schimbăm lucrurile din când în când.

Andrei își roti ochii.

– Suntem strigoi. Magia sărbătorilor nu intră în fișa postului.

– Nici starea ta de spirit nu e obligatorie. Cu toate astea, noi te suportăm. Taci și fă același lucru și pentru noi.

Tudor îi privea amuzat. Se așezase turcește pe podea, cu toate podoabele de brad împrăștiate lângă el, simțindu-se ca un copil. Își amintea de părinții săi și de tradițiile familiei lui de Crăciun. Nu îi lipsiseră după ce ajunsese strigoi, însă acum era mulțumit că petreceau Crăciunul împreună.

– Nu te mai plânge. Nu e ca și când nu ai fi sărbătorit până acum.

Andrei continua să agațe globurile în brad. Protesta atunci când crengile îi atingeau pielea. Descoperi că nu i-ar fi plăcut dacă Tudor ar fi așezat globurile, pentru că le-ar fi pus într-un mod dezordonat. În schimb, el avea grijă ca totul să fie aranjat la perfecțiune.

– Nataliei o să-i placă surpriza noastră.

– Ha, deci recunoști că ăsta e motivul, o certă Andrei. Nu e schimbarea de vină, ci prezența ei aici.

Lorena rupse o bucată din cutie și o aruncă în direcția lui. Andrei se feri în ultima secundă, dar scăpă globul de cristal din mână. Îl prinse la timp și rămase cu brațele suspendate în aer.

– Vezi, asta pățești când primești oamenii unde nu trebuie, îi spuse lui Tudor.

El îi oferi celelalte globuri și începu să aranjeze beteala argintie. Mynis coborî scările și îi aplaudă când văzu bradul pe jumătate împodobit.

– Arată bine.

Andrei îl privi contrariat.

– Chiar nu-mi ține nimeni partea? E exagerat.

Mynis se uită la îngerașul de plastic. Zero cânta la pianul instalat în cămăruță, atent la discuțiile lor.

– Este o tradiție pe care oamenii o respectă de multă vreme. Doar pentru că am ajuns așa nu înseamnă că trebuie să fim răi și nepăsători. Crăciunul înseamnă să ne amintim de cei pe care îi avem lângă noi. Și, dacă nu mă înșel, este un motiv pentru care trebuie să sărbătorim și noi.

– Și acum ce facem? Îl aducem pe Moș Crăciun de la Polul Nord?

Tudor începu să râdă și o privi pe Lorena.

– N-ar fi rău. Avem câțiva copii care s-ar bucura să stea pe genunchii bătrânului și să-i spună ce dorințe au.

Andrei simți amuzamentul răutăcios din vocea lui. Lorena lăsă lumânarea aprinsă pe masă și se apropie de Andrei și Mynis.

– E ceva ce nu ți-am spus. Am hotărât să îi chemăm pe strigoi aici mâine, să sărbătorim împreună. Și ne-am gândit că am putea costuma pe cineva în Moș Crăciun.

Andrei se crispă când observă că privirea ei era mai insistentă decât ar fi trebuit. Îl auzi pe Mynis chicotind în spatele lui și coborî de pe scaun.

– Ia-ți gândul de la asta. Nu fac așa ceva. Pune-l pe Tudor.

– Nu, protestă el. Eu am vocea prea subțire. Nu m-ar crede nimeni.

Andrei duse mâinile la piept. Înfruntă încăpățânarea Lorenei cu aroganța sa obișnuită. Când ea îl îmbrățișă din senin, el se dezechilibră.

– Doar știi că te iubesc! Te rog frumos. E ultima favoare pe anul ăsta.

– Minți. Urmează Revelionul.

Lorena îl privi cu drag și îi atinse părul.

– Nu e o catastrofă mondială. Sunt copii, Andrei. Ei încă mai cred în așa ceva.

Andrei medită câteva secunde. Nu era o idee îngrozitoare, însă nu îi plăcea să se costumeze și să joace roluri în care nu mai credea. El nu simțea nicio bucurie pentru că se apropiau sărbătorile. Ar fi preferat să plece din Strygorra și să se oprească într-un loc pustiu, fără oameni.

– Cred că pot să mă sacrific. Doar de data asta.

– Ho, ho, ho. Moș Crăciun e aici!

Andrei îl fugări pe Tudor în jurul bradului până când Lorena îi prinse pe amândoi de gulerul pelerinei.

– Bradul, băieți.

Natalia rămase în capul scărilor când întâlni bradul uriaș pe care îl împodobeau pe hol. Zâmbetul îi apăru atât pe buze, cât și în privire și începu să țopăie de fericire.

– E minunat. Nu cred că ați făcut asta.

Lorena o îmbrățișă și o lăsă să admire decorațiile de pe ferestre și mese. Zero apăru în pragul ușii să o salute, apoi se întoarse la muzica interpretată la pian.

– Din păcate, bradul o să fie fără luminițe, pentru că nu avem pic de electricitate aici, dar eu zic că merge și așa.

Natalia se uită la globurile agățate de crengile bradului. Tudor și Andrei roteau beteala argintie, cu grijă să nu spargă ornamentele. Când terminară, Lorena scoase vârful de brad din cutie. Cu acordul celorlalți, i-l înmână Nataliei.

– Ai onoarea.

Natalia măsură distanța până la vârf și pricepu că nu ajungea singură. Vru să se urce pe scaun, dar Andrei o opri. Lipi cele două scaune, îl rugă pe Tudor să se apropie și amândoi o urcară pe Natalia în aer. Natalia agăță steaua argintie și coborî de pe scaun de îndată ce ei o lăsară jos.

O servitoare aduse o tavă plină cu prăjituri și ceai cald. Natalia inspiră aroma dulce de măr și scorțișoară. Era căldura căminului ei, transpusă într-o lume paralelă cu realitatea. Liniște, zâmbete și înțelegere. Asta reprezenta primul ei Crăciun în Strygorra. Prima sărbătoare adevărată pentru noua ei identitate. O zi pe care își dorea să și-o amintească mereu, cu bradul fascinant pregătit de ei și muzica lui Zero. Alături de noua ei familie fantastică, voioasă și ciudată.

* Personajele apar în romanul Destine pierdute. *

Fragment “Destine pierdute”

Continuă să păşească pe acel teren necunoscut. Nu ştia unde se afla, iar lumina lipsea în majoritatea locului. După zgomotele pe care le auzea bănuia că se afla într-o pădure, dar nu era sigură de acest lucru.

În picioarele goale înaintă pe pământul ud. Se întreba de ce ajunsese acolo. Nu-şi amintea nimic. Singurul lucru de care era conștientă era răcoarea care-i cuprindea corpul cu fiecare secundă.

Era singură şi speriată.

Ploaia încetase, dar vântul continua să bată. Frunzele foșneau în copacii înalţi care o înconjurau. Nu găsea nicio cale de ieşire; întregul loc era cufundat în întuneric.

Simţea că cineva o urmărea, însă de fiecare dată când îşi întorcea capul nu auzea sau vedea nimic. Dar simţurile îi erau în alertă, o panicau şi mai rău.

Îşi ridică privirea şi văzu printr-una dintre crăpăturile de deasupra ei norii negri ce se mişcau cu repeziciune. Cerul se lumina în diferite locuri. Fulgerele se apropiau de ea, anunţând o nouă furtună. Un corb cânta în depărtare – singurul care spărgea liniştea nopţii.

Speriată de ceea ce o înconjura, continuă să meargă pe acea cărere întunecată. Se temea să se oprească la baza unui copac. Nu ştia ce creaturi se aflau în acea zonă; risca să fie atacată în orice moment. Aşadar, singura soluţie ce-i mai rămânea era mersul fără oprire, cu toate că picioarele începeau să-i obosească.

Nu trebuie să mă dau bătută, îşi spuse în minte în timp ce continua să meargă. Nu pot să-i las să mă atace.

Îndepărtă oboseala care-i cuprinse picioarele din minte şi merse fără oprire minute bune. Auzea tunetele care se apropiau. Vântul se înteţise, lipindu-i materialul subţire al pijamalei albe de corp. Degetele de la mâini deja începuseră să-i amorţească de frig, dar nu voia să se oprească. Nu putea, când nu se afla încă în siguranţă.

Ştia că dacă urma să fie atacată nimeni nu avea să o ajute în acel loc care părea să se afle la capătul lumii. Oricât de mult ar fi ţipat, era doar ea, fără vreun ajutor pe care să se bazeze.

Cum am ajuns eu aici? continuă să se întrebe în timp ce privea copacii negri din dreapta şi stânga ei. De ce?

Tremură de frig şi-şi lăsă capul în jos. Simți picăturile reci de ploaie udându-i părul. Îşi muşcă buzele şi se opri pentru o secundă; încercă să se obişnuiască cu frigul care-i domina trupul. Pijamaua era prea subţire şi dacă urma să se ude, avea să fie şi mai rău. Singurul mod de a se încălzi erau braţele ei pe care le ţinea strâns lipite de stomac.

Îşi scutură capul şi continuă să meargă. Picăturile reci de ploaie îi udară corpul aproape gol.

Încercă să se gândească la un lucru frumos care să-i îndepărteze gândurile negre ce începeau să o cuprindă, dar nu reuşi. Cu toate că această metodă funcţionase în copilărie, acum nu mai dădea roade. Teama şi nesiguranţa erau prea mari ca să poată fi îndepărtate de o fantezie sau o amintire stupidă. Realitatea o punea acum la încercare, iar ea trebuia să arate că era în stare să supravieţuiască.

Se opri dintr-odată şi ridică speriată capul. Ascultă cu atenţie. Zgomotul se oprise acum, dar putea să jure că cineva sau ceva se apropia de ea. Făcu un pas în faţă. Privi în jurul ei cu atenție. Nu văzu balta și călcă în ea; se stropi din cap până-n picioare. Îşi strânse ochii de furie şi vru să strige, dar în acel moment o creangă se rupse în stânga ei.

Nu era singură acolo.

*

Stropii mari de ploaie îi atingeau părul negru ca noaptea. Pielea sa rece nu mai simţea răcoarea de afară, încălzită acum de ura care-i mistuia sufletul. Multe secole îi antrenaseră abilităţile, îl ajutaseră să devină cel mai puternic dintre cei ce-i semănau.

Îşi dorise supremaţia. Făcuse orice pentru a o obţine.

Încă de când fusese transformat, gustase aroma puterii, se îmbătase cu ea în fiecare clipă. Învățase să mintă, să trădeze, să câştige. Distrusese multe suflete pentru acest lucru, dar nu-i păsase, din moment ce şi sufletul său fusese distrus de ei.

Ea, cea care-l captivase, îl trădase, iar pentru asta nu avea să aibă milă pentru nimeni. Cu toţii urmau să simtă durerea care-l nenorocise zeci de ani, suferinţa care-l doborâse.

Acum se întorsese, mai puternic ca niciodată.

Se apropie de unul dintre copaci. Privi puţinii oameni care treceau pe acea străduţă lăturalnică. Lăsă mirosul lor să-i invadeze nările. Setea se formă în gâtul său. Simţi cum flăcările începură să-i ardă interiorul, nimicind răcoarea de gheaţă care-l forma.

Era pregătit.

Privi cum fulgerele brăzdară cerul, aproape împărţindu-l în două. Îşi strânse mâinile în pumn şi făcu un pas în față. Se sincroniză cu furtuna de afară. Străbătu străduţa îngustă până la marginea blocului de patru etaje după care se ascunse. Îşi căută o victimă, astfel încât să nu iasă în evidenţă în clipa în care o va ataca.

Urmau cu toţii să primească aceeaşi pedeapsă, dar încă nu sosise momentul. Şi până când nu avea să fie totul pregătit, nu avea de ce să trezească până şi cea mai mică bănuială.

Văzu la colţul străzii un bătrânel uscăţiv, cocoşat, ce se chinuia să se adăpostească de ploaie. Mâinile îi tremurau, bastonul mai mult fiind ridicat deasupra asfaltului decât să-l atingă. Îşi ridică uşor ochii şi căută un magazin deschis, sau un acoperiş, un loc potrivit pentru a se adăposti de ploaie. Printre stropii mari văzu culoarul dintre cele două blocuri, dar ignoră silueta neagră din margine. Pentru că nu avea altă alegere, începu să se apropie cu paşi mărunţi de acea străduţă. Umezeala îi lipise hainele de pielea subţire.

Dragoş îl văzu apropiindu-se şi zâmbi. Se retrase câţiva centimetri. După gesturile bătrânului putu să ghicească că se îndrepta spre acel loc. Se ascunse după un tomberon. Putea să-i simtă mirosul prin aerul umed, apropiindu-se cu fiecare secundă de el.

Când bătrânelul ajunse în capăt, un nou trăsnet brăzdă cerul. Acesta se închină de teamă.

*

Ochii ei roşii încercară să străbată ceva prin geamul prăfuit. Aștepta ca ea să se întoarcă. Se săturase să stea închisă în căbănuţa aceea mică, vânând momentul în care el va apărea. Nu ştia cum avea să reacţioneze în clipa în care îl va vedea, dar ştia că ura pe care o simţea era mult prea puternică pentru a renunţa acum.

Auzi paşii ei apropiindu-se. Se depărtă de fereastră și întoarse capul în clipa în care uşa se deschise. Ea zâmbi când o văzu. Aruncă pelerina pe unul din scaunele din colţ.

– Ai reuşit ceva? o întrebă cu speranţă în glas, privindu-i gesturile.

– I-am pierdut urma la câţiva kilometri de aici, răspunse. Cred că sunt câteva zile de când a plecat, dar nu pot să-mi dau seama încotro.

Cealaltă îşi lăsă capul în jos şi se aşeză pe scaun. Își puse mâinile reci sub bărbie. Nu-i era uşor de una singură, dar măcar avea pe cine să conteze în momentele grele.

– O să mai încerc, îi promise cu seriozitate, apropiindu-se de scaunul pe care stătea. Cauza ta este şi a mea acum.

Ea zâmbi şi îi întinse mâna. O rugă să o lase singură. Protestă la început, dar după câteva secunde ieşi. Profită de această ocazie pentru a-şi potoli setea.

Rămasă singură, îşi privi cu tristeţe mâinile. Se întrebă când avea să se termine totul.

În curând, îşi promise privind fereastra. În curând.

* Romanul Destine pierdute, primul volum din seria “Dincolo de moarte”. *